Fără viață socială, fără viață personală

Nu-s cel mai tare party animal din lume și nici nu-s disperată să frecventez evenimente și cluburi. Când ies, ies cu tot entuziasmul omului neieșit. Și mă animalizez cât se poate, când nu ies, asta-i viața, lucruri nasoale se întâmplă în fiecare zi, dar hai să râdem!

La capitolul viață personală sunt spre zero. Se miră oamenii că n-am și eu pe cineva, măcar așa din când în când. Dar eu le explic că e dificil. Că și relațiile din când în când se întrețin. Și ca să te duci din când în când la niște întâlniri cu scopuri de a te scăpa de stres și de a face niște sport neconvențional trebuie să -ți sincronizezi agenda.

Plus că bărbații nu-s în totalitate conștienți de niște perioade din viața/luna unei femei: cum este între epilări, de exemplu sau pms. Deci dacă stau să număr din 30 de zile pe lună când aș putea să… din când în când… ele se reduc semnificativ.

Bon. Mai apoi vine programul meu de muncă, non stop se numește. Pentru că eu nu mai am de multă vreme nici dimineți și nici nopți, nici duminici și nici zile de miercuri seara la film că-i mai ieftin. N-am. De aia nu înțeleg când oamenii-mi urează week-end plăcut sau mă întreabă ce planuri am de vacanță. Sau ce fac de Sărbători. Nu știu, probabil stau în pat și agonizez.

Cât despre o relație serioasă. Nu zic că nu mi-ar plăcea, dar zic că n-aș avea când să pun paie pe focul pasiunii. Că-s mai mult absentă din viața mea, d-apăi din viața altcuiva. Probabil ar fi o relație la telefon-facebook-sms. Și nu mă încălzește cu nimic gândul că tânjesc să fiu cu cineva și nici momentele de deconcentrare. Ori poate am băut prea multă cafea.

Nu, nu-s dependentă de muncă, dar îmi place! Și nu, nu mă victimizez, doar scriu chestiile astea ca să-mi amintesc când o să fiu celebră și bogată de toate lucrurile pe care le-am făcut.

Deja am uitat toate joburile pe care le-am avut. Și da, n-am urcat mai deloc în top. Dar pentru mine n-a contat asta, au contat altele. Mai ales oamenii. Acum lucrurile se schimbă. Mai presus de oamenii din jur vin eu. Și de la mine pornesc lucrurile, nu ceilalți le pornesc pentru mine.

Pe masa din bucătăria din Fun House-ul din Arad, în care locuiesc de vreo două săptămâni, sunt înșirate agende, foi, pachete de țigări, căni de cafea. În laptop am foldere și folderașe. În creier nu mai zic. Și mai stau cel puțin două săptămâni pe aici. Oare cum o să fie când n-o să mai fie?

Îmi lipsește viața mea de acasă. Și-mi  lipsește uneori și Bucureștiul. Și câțiva oameni. Dar pe de altă parte distanța asta-mi potolește nebunia. Și dacă-mi vine să mă duc, mă opresc. Că n-am unde. N-am la cine. Mă întorc la masa mea devenită birou și termin treaba. Și n-am timp de întrebările alea care mi-au mâncat ani din viață. N-am timp să caut să-ți aflu gândurile. N-am timp să sper.

Dar cel mai mult îmi lipsește contactul cu lumea filmului. Fie că le trimit pe ale mele la festivaluri, fie că merg la cinema, fie că scriu un scenariu. Asta e partea care nu mă face să fiu complet împlinită.

Altfel, tot înainte!

Să vă fie bine-n viața personală și profesională!