fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.