E al dracului de greu să te legi de oameni pentru că lumea e rea și noi suntem fricoși. La baza oricăror reacții stă teama. La baza vieții stă teama de moarte, ceea ce e absolut aberant, da… Și la baza morții stă frica de durere, deci nu ne permitem să ne sinucidem pe capete, că deh. Și putem face așa o lungă listă de ce stă la baza a ce.
La baza iubirii ce căcat stă? Respectul? Încrederea? Fututul hardcore? Atracția? Pasiunea? Fluturii ăia bezmetici care cică sunt semn că s-au revărsat nu știu ce lichide-n creier? Senzația de gol în stomac de parcă n-ai mâncat de-o lună? Planurile? Siguranța? Frica de singurătate? Nevoia de a avea pe cineva la care să te gândești sau care să se gândească la tine? Nebunia temporară? Micile obsesii? Plictiseala de labă? Labilitatea emoțională? Prostia? CE?
N-am suportat niciodată oamenii lași. Iar dacă dau timpul înapoi în blogul ăsta, cred că mă repet. Oamenii ăia care n-au coaiele să-și asume emoțiile și se ascund în spatele tăcerii că e mai bine așa pentru toată lumea. E mai bine așa o pulă!
Oamenii suferă când nu înțeleg. Când înțeleg e mai ușor să meargă mai departe și nu să rămână ca proștii holbându-se la trecut. Deci nu pricep cum nu vrei să spui lucrurilor pe nume omului de care nu ți-a fost niciodată frică? Omului în brațele căruia ai încredințat somnul tău, speranțele tale, viața ta trecută sau nevoile tale.
Băi nene!
Relațiile se rup. Prieteniile se dezbină. Se aruncă cu mizerii, că așa suntem noi, porci. Dar după aia nu e mai bine să fie clar? Să spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Separat, dar cu informațiile necesare? Cu datele cu care putem construi altceva.
După fiecare eșec suntem alții. După fiecare iubire pierdută, prieten pierdut, moment ratat. Cu fiecare lacrimă bocită, cu fiecare senzație de vreausămoracumrepede, cu fiecare adio… devenim alții. Și din păcate nu devenim mai buni sau mai calzi, ci mai răi și mai speriați.
Sunt revoltată! Pe toți oamenii care m-au călcat vreodată pe cap. Pe toți care mă vor călca. Pe toată viața pe care uneori simt că am pierdut-o. Pe mine că m-am lăsat prinsă-n jocul ei. Pe tot!
Și mor de oftică să te văd așa amărâtă. Pentru că, într-o lume mizerabilă tu faci diferența! Și nu contează…
HugsLovePeace
>.<
3 Comments
florin
5 October, 2011 at 5:28 pmfilosofic, poti sa zici ca la baza unei relatii sta tot, si in aceeasi masura, nimic..
comunicarea e baza, cred..pentru ca ea include si prietenie, intelegere, sex, etc etc..iesi pe strada si cauti sa comunici..daca nu merge, nu e un drum spre o relatie..cred, nu stiu, pentru ca toate-s relative..
martisor
3 October, 2011 at 7:03 pmAm citit într-o carte că cineva te poate răni doar dacă tu îi dai voie. Şi ştii că aşa e?
Când îţi găseşti liniştea pentru un moment, adică renunţi să mai fii condusă de gânduri nebune, de emoţii puternice şi te uiţi în jurul tău… te vezi pe tine, aşa cum erai acum o cliă, dar îi vezi şi pe ceilalţi. La fel de speriaţi, la fel de rătăciţi, la fel de prinşi într-o poveste din care nu pot ieşi. În inconştienţă!
Funcţionăm pe baza unor tipare şi ceea ce facem, nu facem conştient. Aşa rănim şi aşa ne lăsăm răniţi.
Cum îmi place mie să spun, suntem toţi oameni… Şi nu, prin asta nu vreau să spun că suntem supuşi greşelii, ci că tuturor ne e frică şi că toţi nu vrem decât să fim iubiţi şi acceptaţi exact aşa cum suntem.
Şi am înţeles asta numai după ce m-am trezit în locul celor pe care i-am rănit, la rândul meu… :)
almanahe
3 October, 2011 at 6:38 pmMereuverdeo,la baza iubirii stă povestea, pe care fiecare din noi o facem sau nu să “stea” în picioare, întinsă sau în fund; chimia pe care o tot fluturăm nu e decât vrere; de obicei, alegem una ab-surdă, p’aia cea mai (g)rea dintre toate; fiindcă e un test pt. noi înşine?…fiindcă ajungem să ne cunoaştem mai bine pe sine sub lupa tristeţii, decât sub cea a fericirii?
Mda, de parcă ăsta e scopul nostru-n Univers. UNICUL!…