Fii după chipul și asemănarea ta

Multă lume îți va spune cine ești, cine trebuie să fii, dar mai ales cum NU e bine să fii. Și multă lume o să te poată cuprinde doar cu propria minte, propria perspectivă sau propriul moment în care te-a trăit. Te-a încapsulat într-o difinție cu care e confortabilă și și-a văzut de drum.

E responsabilitatea ta să spargi bula și să alegi ce contează cu adevărat. Și e tot la tine să ții strâns ce contează, că e un sfat, o jignire, un vis sau o bătatie ruptă din rai. Curățenia de vară, oricât de meticuloasă sau superficială e, e la tine.

Acum, dacă ai 17 ani și ai cont de instagram, e clar că te afectează și te interesează ce spun ceilalți despre tine, temperamentul și personalitatea ta. Doar că oamenii au tendința să simplifice lucrurile, ca să le poată băga pe limbă și-n creier: e proastă, e urâtă, e deșteaptă, e gagica lu’, se f*te cu x, are păr pe mâini și ce se mai discută acum prin licee.

Dar dacă ai 27 de ani, mai crezi în etichetările de genul ăsta? Mai crezi în alb și negru, bine și rău? Mai lași niște cuvinte de la niște străini să-ți dicteze emoțiile? Sper că nu. Nici la 17 nu ar trebui, dar se știe că ne dezvoltăm cortexul prefrontal (treaba cu rațiunea) abia pe la 24 de ani. Așa că ai o scuză atunci.

Acceptă că toată viața e o lecție lungă despre iubire, dezamăgire, durere, bucurie. Cafele bune, mări albastre, piele înroșită de soare, plâns într-o zi de marți, urlat din rărunchi de durere. Toate sunt etape, care sunt în tine. Toate te simt, te trec strada, te abandonează sub un tei de iunie, dar toate sunt în tine.

O să ți se spună mereu câte ceva. De bine sau de rău. Și din afară o să pară că toți ceilalți sunt perfecți, numai tu esti nașpa. He he. Dar totul e mai mult, mai mare, mai profund de atât.

Am 38 de ani. Știu. Cât?

Scriu aici de la 20 de ani. Adică de 18 ani. Uneori citesc ce am scris și mă ia râsul. Alteori mă emoționez. Ce om frânt, ce lupte seculare am dus. Ce chin! Am fost cel mai iubit și cel mai singur om. Am fost cea mai frumoasă femeie și cel mai rău vis. Toate împreună și separat, dar nu am fost niciodată un singur lucru, o definiție, o emoție, un moment, o amintire, o oglindă. Am fost peste tot și nicăieri și voi tot fi. Și m-am împiedicat și am rănit și am fost rănită. Dar nu am fost doar un vis urât sau o mângâiere blândă.

Am fost TOT.

Totul meu de atunci, cu moștenirile mele din alte vieție ale altor oameni, cu poveștile spuse de mama mea, cu ochii albaștri ai tatălui meu, cu strigătul bunicii mele, cu poeziile bunicului meu. Am fost copilul independent, fetița zvăpăiată, femeia-munte, emoția-mare.

Am fost totul meu de atunci, atât cât am fost.

***

Băi, nu te uita! Nu te uita pe tine în definițiile altor oameni. Nu te căuta în validările altora. Nu te abandona în copilul mic, rănit și neînțeles. Caută-te mereu. Ce sunt eu, de fapt? Sunt o floare de tei, un vers profund, un strigăt, un val abrupt, o stâncă de mare. Sunt o stea? Sunt un soare. Sunt fata care face mereu pozele strâmbe.

Noi toți suntem minunați, dar ne fentează viața și uităm cum să fim.

Pe curând,

Ascult melodia asta si nu știu ce spune, dar ceva acolo.