S-ar putea să nu fie o opinie populară, dar nu am fost niciodată genul care să spună ce vor alții să audă, așa că NU MAI FIȚI ghiolbani, băi!
Mie îmi place să muncesc. Sunt genul ăla de om, da. Chiar dacă e o meserie foarte stresantă și în momentele cele mai grele, tot îmi spun că fac ce-mi place și sunt foarte norocoasă.
Și cum mie îmi place să muncesc, nu mi-am imaginat că o să stau acasă 2 ani. M-am întors oficial la muncă când a făcut Kazi 11 luni, dar am lucrat pe perioada sarcinii, inclusiv în spital. Asta e viața de antreprenor – freelancer și nu regret nimic. Am făcut ce am putut mai bine să îmi asigur un trai decent și să nu-mi las proiectele de izbeliște.
Bon!
Și cum m-am întors eu la muncă, distrusă de oboseală, cu un copil care nu lega nopțile din varii motive, cu responsabilități care nu se încadrau într-un program clasic, cu o meserie care cere creativitate, cu viața pe dos și probabil o urmă de depresie, n-am realizat că am un văl pe ochi. UN VĂL MARE.
Eram doar istovită, foarte stresată și cu nervii întinși la maxim. Funcționam la o capacitate. Nu știu care. Probabil ânfațăpeavari.
Toată lumea din jur avea pretenții ca eu să dau randament 1000%, 9-10 ore pe zi. Chiar 12, inclusiv sărbători sau weekenduri. După muncă, ajungeam acasă unde băgam încă o tură de îngrijit copil, atât emoțional cât și fizic.
N-am primit absolut niciun suport de la cei din jur, colegi sau colaboratori.
Nici nu am știut să cer, ce e drept. Eu mereu am făcut și am putut. Indiferent dacă eram cu puls 12. Căci trebuia să demonstrez mereu că pot, că nu sunt proastă, că nu sunt idioată. Da, da, știu de unde vin, lucrez la ele.
Și nu ieșea. Nu înțelegeam de ce e un asemenea haos. De ce simt că mă sfârșesc. Că nu pot duce la capăt nimic. Eram împrăștiată în foarte multe direcții. Și extenuată… Eram o bombă cu ceas, dar mai ales eram în burnout.
PÂNĂ am învățat că există limite. LIMITE. Și nu numai că există limite și oameni incredibil de ignoranți și chiar psihopați, există STOP, nu mai pot. Acum învăț să le pun, căci nici la asta nu mă pricep, dar e un proces extraordinar.
Unde vreau să ajung… dacă aveți printre voi colegi care au copii mici, să știți că au nevoie de niște tratament special. Știu, poate nu e corect pentru ceilalți, dar imaginează-ți că nu dormi somn odihnitor O LUNĂ de zile. Mai dai randament? Mai poți? Ei, înmulțește luna aia cu vârsta copilului plus câteva luni de sarcină. Cum sună? Sună că e nevoie de înțelegere și empatie, nu?
Plus că e nevoie de readaptare la tot. Ce nu înțeleg ceilalți, e că uneori mamele uită efectiv cuvinte. Pur și simplu, nu reușeam să duc o conversație la bun sfârșit, din cauza extenuării. Si nu e razgaială, puteti intreba orice mamă știți pe lângă voi, iar dacă pe ele nu le credeți, există studii.
Ei bine, a trecut timpul, am luat vitamine, am început acupunctură ca să pot să dorm, căci copilul a ajuns să lege unele nopți, dar eu nu. Am avut un episod groaznic anul trecut, am luat pauză, am stat cu mine. Degeaba am pretenții și așteptări de la ceilalți, dacă eu nu mă respect. Nu?
Am început să mă odihnesc mai mult, să mă protejez, să fac ce pot, într-un program cât de cât de bun simț. Pare că se ridică ceața.
Așa că, mamelor care se întorc la muncă, nu vă simțiți incapabile dacă nu vă iese din prima. Cereți ajutor. Dacă cei din jur nu sunt în stare să vă susțină, atunci nu e locul vostru acolo. Dar să nu vă fie rușine să cereți!
Așa că toți ceilalți care nu aveți copii sau care ați avut copiii ăia despre care doar citim pe net (dorm, stau liniștiți – vă știți voi), dacă puteți să oferiți o vorbă bună, poate chiar ajutor la muncă, să știți că faceți minuni.
Acestea fiind spune, pe curând!
Evergreen
No Comments