Fluturi leșinați în zăpezi murdare sau cum să nu mai crezi

Sunt genul de femeie care-și terfelește spiritul din cauza iubirii. N-am să mă pot bucura niciodată complet de sentimentul ăsta, deși tind spre desăvârșire. E un masacru al imaginației îmbinat cu surse reale, de cele mai multe ori esențiale dar lipsite de valoare.

Cât eram copil speram la iubirea aia despre care citeam sau auzeam pe la diverși. Aia totală în care te dăruiești și primești, în care oamenii nu uită și nu se lasă pradă tentațiilor. Cât eram adolescentă judecam grav tot ce ieșea din tiparele mele, judecam aspru pe cei care terfeleau un sentiment așa frumos, pe incapabilii care preferau să renunțe decât să lupte. Nu înțelegeam cum dispare emoția aia, cum se duce dracului tot, cum rămâne doar un om gol lângă care nu te mai simți nici măcar confortabil.

Mai târziu am înțeles că nu e vorba de nicio luptă și că e sau nu e. Că iubirea e simplă, o avem în noi, ne naștem cu ea și probabil murim tot cu ea. Pe lângă singurătate, ea ne alină. E medicamentul minții prin care nu ne simțim inutili pe pământ. Definesc și eu ce nu poate fi definit.

Dacă nu pot așeza în cuvinte, înseamnă că nu pot așeza. Firea mea nebună.

Sunt bună la dat sfaturi. La ridicat moral. La o groază de lucruri, dar sunt slabă atunci când vine vorba de a mai crede în asta. Nu caut să cred și nici nu vreau să mi se demonstreze contrariul, cred că pot supraviețui în absența unei astfel de trăiri care oricum se stinge la un moment dat. Poate tocmai de aia, că nu mai suport să mai aprind chibritele.

Nu-mi caut scuze, deși mă pricep destul de bine să mă scot singură din șuturile pe care mi le aplic cu grație. Sunt cine sunt datorită celor trăite și voi fi cine voi fi datorie mie, om independent și capabil să înțeleagă și mai apoi să simtă.

Nu e o declarație bătută-n cuie, dar încerc să mă mențin pe linia asta de plutire. Pentru că orice alt element mă distrage de la drumul meu și-mi pune la îndoială propriile cuvinte. De aceea aleg să nu iubesc, pur și simplu.

Azi am făcut parastasul tatălui meu. Au trecut aproape 3 ani de când s-a dus. Și nu regret c-a plecat, regret că n-a rămas altfel, așa cum mi l-am închipuit eu că e. Am fost blank și m-am abținut să simt orice, evit să mă gândesc, evit să-i simt lipsa și oricum nu cred în lumea de dincolo căreia-i oferim ofrande aici pe pământ.

HugsLovePeace
>.<

 

Foto: Jan Saudek