foarte nasol

Nu ştiu de unde vine nasol-ul ăsta, dar bine defineşte starea mea. Da. E sîmbătă. Şi?

Eu stau şi adun cioburile ce-au rămas din oglinzile lor. Sunt cele mai urîte, grave, dureroase şi inimaginabile zile pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Fucking karma? Probabil că da. Probabil că într-unul din calcule am greşit şi am ales radicalul în loc de plus. Am obosit teribil. Pentru că să te chinui să rîzi cînd alţii au tîrnăcoape şi sparg în draci, te ia durerea şi de cap şi de dinţi şi nu-ţi mai vine. Şi parcă trăiesc o telenovelă ieftină în care personajul bun devine rău din cauza unei lobotomii. Ba nu! Nici măcar nu-mi mai amintesc identitatea personajului…

Şi s-au secat toate. S-au anulat toate. S-au avortat emoţii. S-au vomitat amintirile… pe ghenă cu promisiunile! Trăiască minciuna! Trăiască drama! Trăiască tragedia!

Aş urla în gura mare cît să-l fac pe Macedonski să danseze în mormînt: “Înjuraţi-mă prieteni!” şi apoi m-aş îmbăta crunt cu vin şi aş fuma în neştine… dar vinul nu curge la robinet, iar la magazin nu dau pe zîmbetul ştirb.

Nu-mi mai vine. Chiar dacă la cursuri e bine şi frumos şi am ales să profit de timp să mă culturalizez (şi să nu mai plîng în pumn că vreau job) nu pot să mă trezesc fără să mă schimonosesc spasmodic. Iar dacă repet că “viaţa nu e dreaptă!” o să mi-o iau în freză.

Şi nu ştiu dacă să-mi plîng prietenii, timpul, sentimentele, banii pierduţi pe pariu cu soarta sau să plîng pur şi simplu?

şi mi-am adus aminte de poezia asta…

Tudor Arghezi – De-abia plecaseşi

” De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

… dragă Meea, iartă-mă că nu am făcut leapşa. ţi-am lăsat off.

Oooo, dar la mulţi ani mamelor, la mulţi ani doamnelor!