frig în coastă

eu nu cred în nunţi şi-n fast. deşi este o imagine plăcută retinei, o femeie splendidă în rochie albă la braţul unui prinţ. eu nu cred în multe, eu port măşti, eu pot rîde fals, eu pot bea prea mult, pot agăţa fără menajamente, pot să-mi iau adio, pot sa port şoşoni din blană, pot să încerc să-mi fac bucle şi să nu-mi iasă, pot să rîd prosteşte pe stradă, pot să iubesc şi pot să urăsc. eu simt doruri şi singurătăţi, iluzii sparte în retina sufletului, desprinderi de mîini inutile. eu văd fantome şi iubiri cadaverice care bîntuie, încă.

azi noapte am închis trei baruri şi-am băut în patru.  armada, fire şi interbelic ne-au dat afară… ei nu înţeleg că şomerii îşi pot permite luxul de a sta joi pînă noaptea tîrziu.  azi noapte mi-am mai adăugat încă un număr în agenda telefonică, un număr neimportant, aproape decedat tastîndu-l.  un joc, o răzbunare.

am stat în frig, cu fundul pe bordură şi-am zis poveşti, gesticulînd aprig. am ţipat să mă audă toţi aurolacii de la Universitate. am fost deasupra lumii.

nu v-am povestit niciodată despre Iulia sau Jules sau Julieta cum îmi place mie s-o alint. şi n-am să povestesc nici acum dintr-un egoism atroce. e a mea! şi ca să vorbesc despre ea îmi trebuie cuvinte alese, poezii meritorii, versuri dulci, flori din poveşti. şi toate cuvintele omeneşti să fie cu contur de basm. de aceea nu vrau să vorbesc despre ea aşa simplu, negru pe alb, pe-o pagină virtuală…

şi cînd spun Iulia nu pot să nu-i văd zîmbetul Amaliei.

Azi de dimineaţă, pe răcoarele de ora 4:30 le-am compus cu drag poveşti. la aproape 12 ore după, cuvintele s-au făcut noduri în falange. despre Jules şi Amy voi vorbi în alte zile de toamnă, în alt noiembrie, în alt vis desprins din realităţi.

e încă toamnă în noi, coastele îngheaţă şi se chircesc la orice fir de vînt. e încă toamnă pe străzi. e o lună verde. e o toamnă mov. e un zîmbet roşu. e culoare sau cooloare.

mă apuc de lucru că-s în urma timpului izbăvirii.