Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Galaxia Evergreen

Praf de stele pe tălpile mele…

Stau zgribulită pe balcon încăpățânându-mă să mai fumez una. Îmi tremură mâna pe cana de cafea. Nu știu sigur dacă e de la frig sau de la prea multă cofeină. Asta n-are nicio relevanță…

M-a luat prin surprindere toamna asta. Am tot avut senzația că e un fel de vară mai ciudată și din nou, încăpățânarea firească, m-a ținut departe de un pulover gros sau măcar pantofi. Nu, încă port sandale. Oh daddy, I am wild. And I am cold.

Când sunt foarte obosită mă gândesc la momentul în care o să zbor cu bicicleta pe lângă lună. Fără nicio direcție. Fără nicio oprire. Culeg stele și le pun în salbă. Le șterg de praf și mă dau pe pleoape. Le beau roua nocturnă și prind putere. Tot mai departe de toți. Tot mai departe de mine în același vis.

Există momente când te cred pe cuvânt. Și mă entuziasmez. Ca o copilă prostuță pe care o seduce un bărbat mai în vârstă. Atunci când îi promite că o să fie bine, dar pe ascuns își strânge catrafusele și-o șterge. O, dar am auzit de atâtea ori fraza asta încât pare ruptă din basm. Cândva îmi plăceau basmele.

Îmi place să mă mint c-o să ne fie bine. C-o să uităm tot ce ne-a întristat. Că tu nu te-ai pierdut de mine și că eu am rămas aceeași ființă dragă ție. Și-mi derulez filme pe retină. Unele trăite, altele pe care n-o să le trăim. Am o certitudine adânc înfiptă în inimă care mă ghidează cu pași repezi în direcția opusă ție. Și totuși, mă mai pierd în nostalgii. Nu știu cum funcționează mecanismul ăsta și dacă e o tehnică de supraviețuire a coastelor goale. Nu știu dacă pornește din creier sau din cord. Nu știu dacă să-ți bat la ușă sau să tac și să merg mai departe. Nu știu foarte multe lucruri, dar am obosit să încerc să le cunosc.

Îmi spui să nu mă mai leg așa strâns de tine pentru că o să vină momentele alea în care o să mă părăsești. Pentru că-s cu nasul pe sus mă dau neatinsă. De fapt mi s-au înmuiat genunchii. Nu mă părăsi și tu. Și nu mă lăsa să te părăsesc într-un moment de nebunie. Aș vrea ca măcar tu să-mi rămâi stabil. Știu că nu se poate, dar măcar lasă-mă să cred că suntem mai presus. Că ține de noi doi și atât.

Aș vrea să stăm 7 zile împreună. Închiși. Numai noi. Să ne cunoaștem sufletele, trupurile sunt deja confidente. Să fie mare-n jurul nostru. Și pustiu, în rest. Să vorbim cât mai puțin. Să stăm îmbrățișați. Să râdem. Să dansăm. Să ascultăm liniștea. Să ne fie perfect.

N-o să găsesc niciodată omul potrivit cu care să fac asta. 

Sunt ușor romantică. Dar nu se pune că n-am dormit de foarte multă vreme și mintea mea tânjește…

HugsLovePeace
>.<

 

Foto

 

 

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Alina Rad
    21 September, 2011 at 10:25 am

    Foarte frumos, nu te gandi ca nu o sa gasesti omul potrivit, ca atunci, asa se intampla.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.