Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Gramatica existentei mele

Play

Cand sunt foarte, dar foarte trista, ma gandesc ca daca as fi mica, probabil ca toata starea asta ar putea fi vindecata daca ma plimba tata cu bicicleta. Nu-mi amintesc senzatia, dar mi s-a povestit ca avea scaunel special pentru mine. As vrea foarte mult sa pot sa-mi amintesc asta, cred ca ar insemna ceva.

Cand ma simt foarte, foarte singura, ma gandesc ca poate cand eram mica in burta mamei si mi se facea frica, ii ascultam vocea si bataile inimii si cumva sunetele alea ma linisteau. Am citit mai demult ca un copil are privilegiul sa asculte bataile inimii mamei lui din interior. Mi-a placut senzatia.

Cand ma simt a nimanui imi place sa ma plimb prin locuri necunoscute si sa-mi imaginez ca fac parte din vietile altor oameni. Ma uit la fetele oamenilor si-mi imaginez cum am fi daca ne-am cunoaste. Ma uit in casele celor cu draperiile trase si incerc sa gasesc ceva ce mi-ar placea si mie. Ceva care sa ne lege.

Cand nu simt nimic si sunt pe un fel de pilot automat, inchid ochii si ma gandesc la Roxana mica. O caut s-o vad cum rade, dar nu-mi amintesc decat ca isi dorea sa fie o pisica pe undeva. In ciuda faptului ca tanjesc dupa afectiune, primul instinct e sa o resping. Poate pentru ca nu mi-a placut niciodata sa par slaba. Pentru ca oamenii slabi sunt automat usor de calcat in picioare.

Roxana Andrei

Sunt foarte multi ani de cand a murit tata. N-am avut o relatie speciala aici pe pamant, dar la mine-n cap era un super erou. Mi-ar fi placut sa fim prieteni si sa mergem impreuna la film, poate la unul din filmele mele, cand faceam si din astea. N-am incercat niciodata sa-i spal imaginea si se intampla uneori sa ma trezesc ca-l injur. Recunosc bucati din el in mine si ma scoate din sarite pentru ca n-am vrut nici in ruptul capului sa fiu ca el. Si totusi, a fost eroul meu… as vrea sa fi ramas bucatile alea bune, bucatile de iubire. Cred ca voi muri intrebandu-ma daca tata m-a iubit vreodata si daca da, atunci de ce s-a oprit?

Oricat de bine as fi fost iubita si ingrijita de parintii mei, odata ajunsa pe lume am intrat in propria batalie. Am invatat sa-i fac fata asa cum am stiut. De multe ori totul a fost prea sucit si pana sa imi dau seama de unde s-o apuc am suflat in 30 de lumanari si am decis sa fac un popas emotional. Exista o forma de eliberare, odata ce desfac itele. Dar e de scurta durata si vine la pachet cu momente de groaza. De cativa ani incoace traiesc un fel de trezire a constiintei si uneori as vrea sa-i trag una peste bot sa adoarma la loc. Nu mai pot. Odata activat sinele, cauta sa (se) descopere.

Procesele astea de reculegere, resemnare, cautare, cer timp. Si cateodata simt ca nu mai am nici timp, nici energie. Ca as vrea sa ma intind pe-o apa si sa plutesc la infinit. Cred ca cu totii trecem prin asta, iar gandul ca nu-s singura ma linisteste.

Nu am amintirea cu tatal meu plimbandu-ma pe bicicleta intr-un Bucuresti de demult. Dar inchid ochii si ma vad rumena in obraji, purtand o caciula alba cu un model ciudat in dreptul urechilor si o geaca grena. Tata baga viteza si eu chiui. Nu sunt masini parcate, probabil suntem inca in comunism… Cate o lada rosie, ici-colo. Tata pedaleaza, eu rad. Suntem bine. Pentru o secunda nu ma mai simt ostenita.

Cu bine,

Cover / Foto

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Ana
    8 February, 2017 at 11:35 am

    Inteleg mult prea bine cele scrise de tine…uneori astfel de amintiri imi par din alta viata

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.