Hai să nu reedităm trecutul…

Toate trăirile-s puse-n malaxor. Și la o perioadă de timp emit niște judecăți.
Plauzibile sau nu, corecte sau nu, îs ale mele. Și cu ele-n frunte mă port prin societate.

Îmi spui că-ți place cum mă desfășor pe blog.
Îți spun că și mie.
Îmi spui că ai senzația că-s două persoane diferite.
Îți spun că dacă-n lumea reală aș fi ca pe blog, atunci oamenii nu ar vorbi cu mine.
Aș fi probabil exilată-n pustiu.

Pun capul pe genunchii tăi. Nici prea aproape, nici prea departe de tine.

Mă mângâi în creștet. Cumva paterno-erotic. E o senzație incomodă, cea a mâinii tale-n părul meu, dar mă zgribulesc mai presus de gând. Și te las. Și mă las. Probabil că am tânjit multă vreme la liniștea asta-n doi. Dar nu e pace. E o agitație a doi oameni care sunt asincron.

Te privesc cum calci șui printre hainele aruncate. Mă face să zâmbesc statura ta. Nu am visat-o și probabil nu mi-e potrivită mie. Întind mâna să te prind, dar te ferești. Mă ascund sub pătura ale cărei raze se preling pe tălpile mele. Te faci că nu mă vezi. Mă fac că nu respir.

Mă uit la tine și presimt ziua-n care toate astea, toate ce-au fost, se vor pierde. Ziua-n care noi doi n-am existat niciodată.
Te uiți la mine și știi că n-ai să mai stai.

Atunci pleacă. Atunci plec.
Scrie-n stele că noi doi nu vom fi.
Scrie-n palmele reci.

Sunt într-un punct zero. Emoțiile-s plăpânde și se confundă cu ploaia de noiembrie.
Ceața apasă umerii înfrigurați. Sar bălțile. Mă oglindesc în ferestrele altora.

Ce caut eu la ei?

Sap în alte ființe. Și urc treptele gândurilor lor. Doar ca să mă caut pe mine.

Corectez. Arunc lopata. Mă curăț de noroi.
Îmi aprind o țigară. Torn vinul roșu în pahar. Ciocnesc cu orizontul.

S-a făcut noapte, iar.

Foto

Absentez lunile astea. Fericirea e într-adevăr un lucru mărunt.
Se toarnă-n pahare de cristal și se împarte.