Happiness it’s the freedom from fear

Au început să iasă fantome de sub paturi spun Robin and the Backstabbers. 
Mi-am cumpărat arme de ucis fantomele. Uneori obosesc singură așa că pun alte suflete de veghe.
Și sufletele alea se chinuie pentru mine.
Dar eu nu văd.

Când nu te văd, îmi este bine. Aproape inexistentă senzația dintre noi.
Te visez, uneori, dar nu tresar.
Când te văd, mă apucă pasiunea, de parcă aș vrea să mușc din tine. Mă apucă panica și te trag spre mine, te iau să te țin captiv. Te îndes sub pat. Și te scot din când în când, cu gând de vindecare. Mă mint. Recunosc că te vreau pe bucăți, doar pentru a-mi satisface nevoia. Nu e corect. Dar dau ce pot. Cât pot. Cum pot. Vei avea întotdeauna dreptul să pleci, libertatea să-mi rămâi. Aș prefera să-mi rămâi.

Oamenii iau pauze de la alți oameni.

Am înțeles că nu este despre mine. Că-n viață, nu e despre mine, este despre celălalt. Eu nu am nicio vină, încerc, dau, primesc, mă sperii. Că sunt ghidată de frică, că sunt ofticoasă. Că aș vrea să mă fi ales pe mine dintre toate. Eu de ce n-am fost între cele pe care le-ai ales? Măcar puțin. N-ai vrut. Nu m-ai vrut și punct. M-ai pus în altă categorie, de ce? Uneori mi-e teamă de gândul că vom avea o conexiune pentru eternitate, cumva nu mă simt dezlegată de tine. Alteori îmi pare cumva romantic, deși nedrept pentru cel ce va veni alături de mine.

Mă, aveau sens traidițiile din trecut, când iubeai un om și rămâneai cu el, cu credința că e pentru totdeauna. Că toate conexiunile erau legate de el. Nu atingeai nicio altă piele, nu sărutai alte buze, nu te dădeai altcuiva, ci numai ăluia. Nu intrai lezat, distrus, speriat în iubire. Intrai pur și rămâneai acolo, indiferent de bune sau rele. Făceai sacrificii în numele sentimentelor, acum se numesc compromisuri și sună urât.

 

 

Ba nu, ele există și trebuie făcute pentru a funcționa… altfel, relația aia, chestia fizică ce se petrece zilnic între doi oameni, nu are temelii, baze. Dar și sacrificiile au o limită, ca și delăsarea de sine în favoarea celuilalt. Cât e iubire, cât e ego? Ce faci când ajungi la război cu omul care-ți dădea ultima gură de apă? Ce faci când sunteți în fronturi diferite? Te repari pe tine și treci de partea lui. Dar cât va vedea el din toate astea? Cât va vedea că-i curaj și nu slăbiciune?

Îmi era teamă că o să rămân singură, fără ca vreun om să vrea să stea cu mine. De vorbă. La o cafea. M-am înșelat. Oamenii mă iubesc și eu îi iubesc, în fiecare zi, chiar și în absență. Îmi era teamă că n-o să mă mai îndrăgostesc, mi s-a întâmplat oricât m-am ferit. Îmi era teamă că n-o să reușesc, că o să trăiesc în eșec. Am reușit și-o fac în fiecare zi.

Îmi trasez în fiecare zi linii firave, care să-mi ghideze traseul. Cât să nu mă facă să mă simt captivă.
Prioritizez. Așez. Dezleg.
Scriu.
Mă gândeam că aș putea să scriu și dramaturgie, la un moment dat.

Meditez.

Într-o zi o să țin de mână un bărbat frumos, cu barbă și părul cărunt. O să fie nobil și-o să-mi zâmbească blând. Iar ochii lui, o să-mi ofere încrederea că fiecare zi e o binecuvântare. O să aibă grijă de mine și-o să mă lase să zburd pe tărâmuri nebune. O să mă aștepte la poarta realității. O să-l iubesc și pe pământ și în astral, mult de tot. O să plantez flori în grădina noastră și-o să-i fac pâine prăjită la micul dejun. Și Doamne, ce-o să ne iubim!

Foto