Și nu am ce să-ți spun… Doar că aici ninge frumos și-mi place.
Au aprins luminile în oraș, oamenii zgribuliți și mohorâți bat din picioare să și le încălzească. 102-ul e același cum îl știi, doar că acum sunt și autobuze noi. Copiii sunt cei mai fericiți, patinoarele pline, gheață cât cuprinde și trafic care scoate câțiva peri albi.
Eu… cresc, nu în înălțime, ci în experiențe de viață. Probabil că ar fi fost frumos să-mi fii alături, însă nu te condamn pentru drumul ales. M-am împăcat cu plecarea ta și lacrimile s-au zvântat.
Nu te-am vizitat de multă vreme. Știi, nu-mi plac cimitirele. Poate doar în vizită la necunoscuți… să le citesc poveștile înșirate pe cruci, să le privesc fotografiile și să mă plimb absentă printre ei.
Îmi pare rău că nu am mai venit, dar nu știu cum se face că timpul meu nu e niciodată suficient. Și plus de asta nici n-aș ști ce să-ți spun, probabil ar fi același ritual de aprins lumânările și pus flori în vază. Tu nu-mi răspunzi, iar eu am obosit să vorbesc cu cimentul.
Oricum, ascult Scrie în stele și mă gândesc la tine. Nu știu dacă te ajută asta acolo unde ești, pe mine mă ajută aici pe Pământ. Nu vreau să mi te imaginez captiv în pământ, ci viu și frumos așa cum erai cândva. Iernile geroase când ieșeam la săniuș, mirosul de portocale din palmele tale și măiestria cu care făceai florile din coji, obrajii tăi roșii, râsul tău copilăresc și ochii tăi curați.
Hei tată, sunt eu… copila ta. Am crescut. Am devenit femeie. Am multe să-ți spun, dar aștept momentul când ne vom întâlni. Să nu cumva să ne plictisim unul în compania celuilalt…
Hei tată, îmi lipsești, dar a devenit obișnuință.
Hei… noi ne pregătim de sărbători. Sper că și la tine e lumină.
15 Comments
Erinnyen
27 December, 2010 at 7:13 pmam ramas fara cuvinte…
Gabriela
19 December, 2010 at 10:34 pmcata emotie…
Azul
19 December, 2010 at 2:05 amSi cat de frumos miroseau cojile de portocala (in forma de floare) puse pe calorifer…
Tomata cu scufita
18 December, 2010 at 9:38 pmChiar nu trebuia sa citesc asta… :(
Liviu M.
18 December, 2010 at 7:24 pmbai…
nor
18 December, 2010 at 6:01 pmte imbratisez !
numai bine !
Evergreen
18 December, 2010 at 9:40 amMultumesc :) Si tu sa zambesti :)
Marina
18 December, 2010 at 9:17 amte inteleg perfect. povestile noastre sunt asemanatoare. si al meu s-a dus… nici eu nu am fost la cimitir, acelasi ritual il fac si eu la cimitir… tata mergea cu 311, nu cu 102 :)
nu te intrista, mergi mai departe. el e sus pe o stea si rade, se bucura, e fericit cand te vede. si stai linistita, e pe umarul tau drept si te apara de rele. :)
Capul sus!
Evergreen
17 December, 2010 at 10:21 pm>.< si Hugs back
ionouka
17 December, 2010 at 10:09 pmDraga mea draga, ti-e tare dor de el si asta nu trece cu nimic. Nici macar cu timpul. Of… Poate doar cind o sa ai familia ta, copiii tai, sa se mai acopere dorul cu alte iubiri. Te imbratisez strins.
Evergreen
17 December, 2010 at 10:06 pmbai, nu pisa nimic :) radem
piticugras
17 December, 2010 at 10:05 pmbai. ma faci sa pis ochii. fa un plan. vino maine la concert, nu stiu. nu te mai gandi asa. mor cand vad ca gandesti asa. da stiu, si io am facut la fel, hai sa radem.
Hei tată, sunt eu… - Ziarul toateBlogurile.ro
17 December, 2010 at 10:03 pm[…] Hei tată, sunt eu… Fri Dec 17, 2010 23:05 pm Și nu am ce să-ți spun… Doar că aici ninge frumos și-mi place. Au aprins luminile în oraș, oamenii zgribuliți și mohorâți bat din picioare să și le încălzească. 102-ul e același cum îl știi, doar că acum sunt și autobuze noi. Copiii sunt cei mai fericiți, patinoarele pline, gheață cât cuprinde și trafic care […] […]
Evergreen
17 December, 2010 at 9:11 pmHei, multumesc frumos. Nu vreau sa te intristez :)
mazgalica
17 December, 2010 at 9:10 pmMi-au dat lacrimile când am citit aceste rânduri atât de intime, pline de tristeţe şi speranţă. Altceva nu mai ştiu ce să-ţi spun sau orice ţi-aş spune nu ar schimba nimic.
Pot doar să mai adaug că îmi place cum scrii :)