Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Hell is around, just embrace it!

Wilde: “By persistently remaining single a man converts himself into a permanent public temptation.”

Twain: “I deal with temptation by yielding to it”

West: “I generally avoid temptation unless I can’t resist it”

That fucked up feeling of needing you around me

Sunt momente-n care mă cred invincibilă și probabil că sunt. La fel de dese sunt momentele în care mă simt insignifiantă și probabil că sunt.

Aș vrea să știu că-s un punct de reper în destinul tău. Și aș vrea să știu că n-am trecut ca o ploaie de vară. Ca un alt anotimp ce s-a petrecut prin porii tăi. Ca o altă cizmă încălțată și uitată-n dulap. E vorba de satisfacția personală mai presus de tine și recunosc fără vreo urmă de ipocrizie, că-mi place să-mi mângâi egoul din vreme-n vreme. Iar la capitolul iubire egoul meu le încasează cel mai acut, poate de aceea se hrănește de acolo.

Când mă ia valul idealismului tânjesc spre acele povești culese din cărți sau din viețile altora, vieți care nu-mi aparțin, identități în care nu mă recunosc. Tocmai pentru că nu-s ale mele, le vreau! Nu știu ce să fac cu ele atunci când o le am, mizez pe lipsa superficialității în cazul ăsta și am senzația că n-o să dau cu ele de pământ. N-o să le arunc după ce le gust, ci o să le țin strâns. Am învățat să apreciez ce primesc.

Nu mă cunosc. Nu știu dacă am să ajung vreodată. Mă surprind. Iau forme ciudate.

Vin lunile-n care devin ploaie. Ploaie rece, pasională, usturătoare, grea, acută, gri. Vin lunile-n care mă contopesc cu asfaltul și ascult cum apune soarele și cum răsare luna. Vin lunile-n care intru în terapie și mă deșir. Până la ultimul firicel. Din aceeași nevoie de a mă cunoaște. De a ști cine sunt într-adevăr, lăsând deoparte toate straturile culese de pe la alții. Cine sunt eu prin ochii mei, în sinele meu absolut.

Devin aer și mă perind prin sufletele oamenilor pe care-i iubesc de la distanță. E cea mai crudă, dar și cea mai sinceră formă de a iubi. Pentru că mai presus de nevoia mea de a-i avea lângă este nevoia lor de a fi departe.

Nu știu de ce ne este dat să nu primim ce ne dorim. În cele mai simple și naturale forme existente. Mi se pare că trăim un blestem al unui destin universal valabil și că nu ne putem desprinde de el, nicicum…

Câteodată am senzația că nu există decât acum. Și că acest acum poate fi ușor definit ca iad. Și nu acel iad în care ne zbatem în oale cu ulei încins, ci acel iad în care nu vom găsi niciodată nimic. Oricât am căuta, oricât ne-am zbate, am citi, ne-am uita la filme, am trăi… se dispersează în uitare la scurt timp după ce dăm noroc cu bezna.

Păi și atunci merită să ne zvârcolim? Merită să iubim în van? Să ne certăm? Să plângem? Să urâm? Să ne naștem?

Nu știu. Știu doar că asta este și tot ce pot să fac este să-mi fac un iad cât mai plăcut… pe care să-l îmbrățișez și cu care să mă destrăbălez până mă epuizez. După care… senilitate.

HugsLovePeace
>.<

 

 

 

 

Foto 

 

 

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    ML
    18 September, 2011 at 8:49 am

    in english pls?

  • Reply
    INTJ
    18 September, 2011 at 1:29 am

    nush, imho traiesc acum … nu in trecut si nici in viitor. iar daca traiesc acum … si in acelasi timp rememorez trecutul (pentru a face comparatii cu “acum” sau planuri pentru viitor) … oare traiesc sau, de fapt, retraiesc?

    Pentru că mai presus de nevoia mea de a-i avea lângă este nevoia lor de a fi departe.” … altfel spus inca mai exista (in proportie de 49%) nevoia ta de “a avea”, ea nefiind inlocuita aproape total de nevoia ta de “a oferi” (cand “accepti nevoia lor de a fi departe” tu “oferi”).

  • Reply
    james bond
    17 September, 2011 at 5:12 pm

    ..and walk on! ;

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.