Hello, says the devil

De vreo două seri tot ascult Les Elephant Bizarres şi mă simt jenată că nu i-am ascultat la invitaţiile multora. Eu sunt altfel. Prind o melodie şi dacă e să am urechea internă deschisă pâlnie, mă leg, dacă nu poate data viitoare. Aşa am ratat multe melodii excepţionale, dar pe care le-am recuperat mai târziu. Contează enorm momentul şi starea.

Deşi a fost contestată bucata în limba română mi-e cred că-mi place cel mai mult. E bine şi e pentru mine.

Toată lumea este in slow motion. Toropiţi stăm ascunşi în cutiile noastre şi din când în când ne mai lăsăm ventilaţi. Ah, nici berea nu mai curge cu uşurinţă. Parcă nimic nu te poate scoate din starea asta. Nici o voce şi nici un zâmbet virtual.

Despre reflexe. Aveţi oameni care v-au intrat în reflex? E mai al dracu ca orice dependenţă. De ei mă curăţ cel mai greu pentru că-s în viscerele mele. E ca şi cum nu aş mai bea cafea niciodată. Ciudată comparaţie. Aş fi putut spune e ca şi cum nu aş mai face sex niciodată sau nu aş mai fuma o ţigară, dar am zis de cafea.

Dodii.

E normal. Am picat şi eu pradă toropelii. Începusem o zi perfectă. Cu tot cu Becali care urla pe la tv. Milioanele mele, gura mea, cancer la limbă. Wha? Îşi mai aminteşte cineva smerenia de pe chipul său când apărea cu cătuşele la încheieturi? Apoi am închis obloanele minţii şi i-am dat şi mute. Bizarres la maximum!

Dodii iar.

>.<