I am easy to love…

Sunt momente când te așezi în pat, te întinzi, iei perna în brațe și privești în bezna camerei tale. Gândurile-ți inundă mintea. Te întrebi câte gânduri apar pe secundă? Și cât de diverse sunt? Te gândești la iubire, la căutarea ei. Cum nu există ceva în prezent începe plimbarea în trecut. Și-l cauți pe cel ce ți-a fost cândva și te învăluie o durere indescriptibilă.

Totul e o iluzie și totul e un fals creat de mintea ta. Ea se agață de orice pentru a te sabota. Ce paradox suntem noi, oamenii. Ne autosabotăm existența. Și ne chinuim și ne distrugem fără pic de milă.

Sunt momente când îți vine să îmbrățișezi copaci. Și să lași golul tău să se umple din natură. Te așezi în iarbă și visezi că zbori oriunde dar să fie departe de locul tău. Fuga asta nebună se presupune că te scapă de toate durerile. Copacul are efect tămăduitor și zborul scapă de frici.

Sunt momente când îți vine să plângi. Și te abții că așa te-au învățat toți ceilalți. Că smiorcăiala e pentru cei slabi. Dar te trezești din senin cu lacrimi pe chip și te întrebi ce-or fi astea? Strângi tare perna și lași lacrimile să curgă. Nu te vede nimeni ești în siguranță în bezna camerei tale.

A doua zi o iei de la capăt. Îți cauți motivația. Îți ascunzi gândurile. Te îmbraci în roșu pentru a ascunde negrul din privire. Zâmbești. Mergi înainte, tot înainte. Și tot ce speri în sinea ta e să zbori cât mai departe de oamenii din jur, din viața asta. Atât de departe că nimeni nu te-ar găsi niciodată.

Și tot ce vrei e iubire.