I don’t want to be fixed. I am fine just as I am

În ultima relație al cărei final a durat vreo patru luni, mi-am propus să nu mai repet greșelile din relațiile anterioare. Să nu am așteptări, să nu am pretenții, să nu vreau să-l schimb pe om, să nu fiu posesivă, geloasă, a drama princess, smiorcăită, prea îndrăgostită, romantică. Să nu mă implic, să nu fiu prea în sufletul omului, să absentez, să nu ne mutăm împreună, să nu-mi declar sentimentele, să nu gândesc în viitor, să nu fac planuri, să nu sper la nimic.

N-au ieșit ele toate cum mi-am propus, dar oricum a fost totul bazat pe libertate mai presus de toate, pe deschis și flu flu. N-a mers. Că n-a fost să fie. Nu ne-am sincronizat. Nu s-au pupat destinele… dar noi am fost foarte mișto.

Dar eu am venit cu niște concepții preluate de la ceilalți. Și m-am comportat cu omul ăsta, cum am crezut eu că ar fi trebuit să mă comport în trecut.  Fără să mă întreb dacă se potrivesc cele propuse. Fără să mă întreb dacă omul ăsta ar considera cele de mai sus greșeli, bine, unele chiar sunt… dar mă rog.

Am zis că încerc o schimbare și-am aplicat-o fără să am răbdare să aștept să văd cum ne scăldăm. Eu aveam deja coordonatele și știam traseul… fără nicio destinație. Știam tot, trecusem prin tot, experimentasem totul.

Când am ales cumva să interacționez cu tine știam genul de femei de care ești atras. Alea nebune, fatale, cu capul vraiște, prăjite. Așa auzisem de la diverși. Am zis s-o joc și pe asta că și-așa am o latură neexplorată. Și am încercat să urmez indicațiile tale și să mă lipsesc complet de cine eram eu. Habar nu aveam cine eram, dar eram eu prin proiecția pe care mi-o imaginam c-o ai despre mine. Că la mine simplu e perfect compus. Și am sfeclit-o că m-am prins că n-am unde să mă fofilez și mi-am tăiat singură nu una, ci toate crăcile care-mi ofereau stabilitate. În cele din urmă m-am zdrobit de pământ, dar toamna asta m-am ridicat pe-o frunză.

Când m-am despărțit acum cinșpe mii de ani de Alexandrovici am trasat un fel de cv al viitorului bărbat perfect din viața mea. Până nu demult el era bărbatul perfect pentru mine.  Nu a întârziat să apară. Ani mai târziu s-a dovedit că perfectul e altfel decât mi-am imaginat și că nu ne-am putut suporta. Și fiecare a plecat pe drumul lui cu câte un maldăr de rufe jegose de care încă ne debarasăm. Și fiecare și-a căutat alți perfecți, mă rog, eu am zis că nu mai cer nimic de la univers, că sigur omit ceva…

Și mă întreb oare câți perfecți o să mai cunosc până-l găsesc pe ăla mănușă? Și de unde o să știu că n-o să se întâmple la fel? Că la început o să fim în tandem și apoi ne rătăcim? Că am așa senzația că nu prea mai pot irosi emoțiile.

Zilele astea oscilez între a nu vrea absolut nimic de la nimeni, a vrea să mă joc de-a relația, dar să nu fie nimic serios și a tânji la o îmbrățișare serioasă-n doi din care să se nască o frumoasă și eternă poveste de iubire.

 Foto