I have trouble understanding myself

Au încremenit copacii înghițiți de gheață. Au încremenit și zâmbetele pe fețele trecătorilor. Am încremenit și eu în mijlocul unui oraș prea mare, prea alb.

Și m-aș lăsa înghițită de inerția vieții, dar nu am curajul ăsta. Așa că înfig mâinile-n buzunare, dau muzica tare-n căști și mă lupt cu nămeții. Asta am făcut de când mă știu, am luptat. Cu oamenii, cu principiile, cu demonii mei și ai altora, cu iubirea, cu propria-mi minte.

Sunt complicată și nu este o declarație a valorii. Uneori mă prind în lianele minții mele îmbârligate și mă trezesc legată. Și atunci o iau de la capăt. Desfac. Refac. Și ca nouă mă arunc în brațele sorții. Cercul vicios al omului care nu stă niciodată.

Mă întrebi dacă-l iubesc. Nu! Crud, sincer și sfâșietor.
Dar tot eu revin amorțită și îți spun că e mai bine așa. Dacă l-aș iubi s-ar transforma totul și aș încerca să-l schimb. Aș avea așteptări. Ar fi fluturi în stomac și nevroze la ceas târziu. Că eu nu știu să iubesc altruist, eu iubesc egoist și posesiv, dacă asta se poate numi iubire. Mă arunc și mă sufoc, mă leg, mă dezleg. Nu-l iubesc pentru că mi-e frică. Și nu mi-e rușine s-o spun. Mi-e frică de mine și de ceea ce face din mine sentimentul ăsta.

Aș fi putut să fac o mulțime de lucruri, dar nu le-am făcut. Ele se fac atunci, nu ani mai târziu când nu mai au nicio valoare. Aș fi putut să învăț mai mult, să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să călătoresc mai mult. Totul cu minus acum. Dar nu mă sperie asta, am rezervat bunătate de cărți și filme pe care să le savurez la bătrânețe. Că plimbări cu troleul de la un cap la altul n-am de gând să fac. Și nici să am grijă de copii/nepoți sau ce-oi avea-n ogradă.

M-am lipit iar de oameni cu care construiesc de la zero relații de prietenie. Dar de data asta mă bazez pe alte principii și nu pe cele de adolescent sectant disperat să facă parte dintr-o gașcă. Și când mă gândesc la ei zâmbesc. Așa, dintr-o dată. Că-s oameni buni și frumoși. Și-s ai mei, cu mine.

Am văzut Habemus Papam. Și am rămas cu un nod în gât și cu ochii scăldați în lacrimi. Nu m-au atins zonele religioase, dar m-a atins drama omului trezit la viață în mijlocul ei. Drama omului disperat după trecut în punctul în care habar nu are ce a fost și ce e. Și am și râs, un râs ciudat de situații bizare create de oameni triști și speriați.

Frica domnește în jur. Frica de singurătate, de eșec, de Dumnezeu, de viață, de moarte, de iubire, de oameni. Frica e rea, dar inexplicabilă. Dacă aș putea alege să dispară un sentiment, ăsta ar fi. Și lipsa fricii ne-ar face cu adevărat liberi.

HugsLovePeace
>.<