rațiunea mea ar vrea să mă trezesc dimineața și să nu mai fie. sunt în amorțeală și mi-e teamă să deschid ochii. știu că e acolo. mă conformez în fiecare zi și încerc să iau totul cu zâmbet și împăcare. nu mă mai revolt. am înțeles la toate nivelurile și nu mai simt nevoia să urlu a disperare. sunt în coconul meu albastru și trimit raze aurii lumii întregi. depășesc dimensiunile. nu mai caut în lumea exterioară, ci mă întorc în mine.
lucrul care probabil mă întristează uneori este că timpul ăsta care trece așa nu ni-l mai dă nimeni înapoi. e irecuperabil. dar timpul ăsta nu e dat să fie în doi. e separat. poate de asta aveam nevoie, de timp gol ca să-mi găsesc direcția.
sunt potolită. mă entuziasmez greu. și pe scurtă durată. știu deja că totul e într-o așezare perfectă. și știu deja că nu mai sufăr de mania cotrolului. toate vin la mine. joburile, gândurile… iubirea.
e ultima zi în care pot să zburd aiurea. de mâine se schimbă direcția. de joi mă urc în tren și mă tot duc. și dacă nu mă vrei, nu mă tem. toate lucrurile bune vin la cei care au răbdare.
(mă întrebi cum rămâne cu iubirea. mă privește. ți-aș spune o poezie fără niciun fel de rimă. dar o uiți până ajung la ultimul vers. mă întreb dacă întrebându-mă atât de des, mă supui la teste. supune-mă, le trec pe toate. sau poate doar te flatezi. te flatez, dacă asta te face să te simți bine. )
No Comments