Iartă-mă Ciorane c-am crezut în bine

M-am reapucat de Cioran, ”Pe culmile disperării”. Avem noi o relație aparte. Citesc puțin în fiecare zi pentru că are capacitatea să mă trimită instant într-o mare a melancoliei și agoniei. La un moment dat am închis cartea și mi-am zis că poate nu e totul despre limitarea vieții prin moarte, despre rolul suferinței în căutarea sinelui, despre depresii, dureri și agonii. Mi-am permis să pun la îndoială o legătură puternică între mine și rândurile care lăsau urme-n gândurile mele.

Mi-am permis să cred că e mai mult. Că de data asta va fi altfel. Că merit să mi se întâmple lucruri frumoase. Că într-un fel sau altul poate că gândul unei iubiri nu e așa sumbru. Că poate vulnerabilitatea și sensibilitatea sunt niște gesturi umane. Că faptul că mi-am permis să mă las purtată de-un mic val e ceva firesc. Că poate mă pot opri din căutare. Că cineva poate să vadă mai departe de scuturi și minciuni. Că iubirea vine cu puterea ei magică și șterge trecuturi și dureri. Că eu pot salva lumea. Că cineva mă poate salva pe mine.

Pot să fac pe dracu. Nu pot să fac nimic. Pic ca fraiera la prima adiere. Mă închid în baie ca să plâng în liniște. Merg pe jos cu gândul că poate te văd și mă vezi și ne dăm seama că… Complet idioată, de altfel. Merg pe stradă ca o fantomă. Duduie muzica în căști. Și nu-mi pasă dacă mă pocnește vreo mașină, dacă îmi cade un copac în cap sau dacă vine sfârșitul lumii. Merg și merg și nu ajung niciodată nicăieri.

Sunt revoltată, mă. Și nervoasă. Atât? Despre asta e vorba? O serie de întâmplări care vin, se duc și vin iar și iar se duc? Asta e viața? Să nu poți niciodată să faci ce vrei, să fii cum vrei și să fii mereu prins în viețile altora fără să ți-o trasezi clar pe a ta? Să depinzi mereu de alte și alte lucruri? DE CE? Să te izbești de vârstă, sex, naționalitate, bani, haine, evenimente la care să participi, locuri unde să-ți bei berile… mereu și mereu să fii împins și constrâns și cu senzația că-ți stă aerul în gât?

Nu vreau să aud nicio frază motivațională, nicio recomandare de film tămăduitor, niciun titlu de carte.
Sensul vieții e că nu are sens și răspunsurile sunt că nimeni nu știe concret ceva. Toată lumea intuiește. Și bășinile astea sunt niște trăiri individuale care uneori se potrivesc și altora.

Să ia dracu lumea asta, cu totul!