Igiena interioară sau cum să te speli la suflet

Cum stăteam eu așa la metrou la Obor, am avut pentru moment senzația că rămân în urmă sub pământ, în timp ce viața se defășoară mai departe la suprafață.

Și pentru o secundă mi s-a pus așa un nod în gât. Cum să meargă viața lor mai departe fără mine, miezul?

HA HA HA, nu-i așa?

Și apoi m-am gândit la un serial la care-mi pierd vremea în unele seri. Se numește Manifest și tratează cumva problema asta, dar era super mișto dacă era doar filosifie și psihologie. Mă rog, oamenii au dispărut și au revenit după cinci ani jumate înapoi și sunt absolut șocați că viața a mers mai departe.

Gata, acum o să încep și gândurile.

Ideea e că egoul nostru e marele miez și toți ne dorim să fim iubiți, văzuți și apreciați, căci puțini dintre noi au fost cu adevărat drăgăliți când am fost pititei. Egoul nu e rău, atâta timp cât știm că e limitat și o ia cealapa uneori. De exemplu atunci când avem impresia că orice pârț pe care-l trage universul sau popescu e despre noi. Căci uneori (de cele mai multe ori) nu este despre noi, ci despre celălalt și igiena lui interioară.

Dar dacă noi toți ne spălăm cu aroma de levănțică și ne dăm cu parfumuri persistente de mosc și păpădie, normal că e greu să ne dăm seama ce pute la noi. De aia mereu ne gândim că toți ceilalți put, fir-ar ei ai dracului să fie.

Mi-a fost greu să înțeleg treaba asta cu oglinda, limitele, reacțiile aiurea, emoțiile din piept în anumite situații sau în preajma anumitor oameni. Era un haos total și multă furie. Și mă și enervam pe mine că mă enervez pe ei, pentru că cea mai mișto persoană e aia robot, aia care e în control total. LOL.

Dar cumva am agățat olecuțică de lumină și am început să mă prind și să nu mă mai amestec eu cu ceilalți. Adică emoțiile mele sunt ale mele și ce se întâmplă în celălalt nu e 100% responsabilitatea mea. Am început să nu mă mai dau cu parfum și să-mi miros vrăjelile.

Căci egoul, umbrele și mecanismele vor face întotdeauna eforturi să ne facă pe noi să ne simțim niște zei, în timp ce toată lumea e un gunoi. TOȚI suntem gunoi! Important e să ne dăm seama și să ne mobilizăm să mai spălăm din el. Să ne cerem scuze când o sfeclim, să realizăm că nu suntem miezul universului, poate cel mult miezul copilului nostru (și asta doar temporar), că avem un termen de expirare aici și că la final de zi toți stingem lumina și ne batem cu tot felul de demoni.

Dar mai ales să înțelegem că după ce dispărem anotimpurile nu se vor pierde, valurile se vor izbi cum știu ele mai bine, vântul va adia, oamenii vor continua să fie. Și din câte știm avem doar bucata asta pe care o numim viață și avem dreptul să fim fericiți și liberi.

*tipei care a venit miercuri la mine să cinstim un pahar: mulțumesc pentru emoția bună. am luat mult hate pentru blogul ăsta și pentru gândurile mele, dar din când în când mi-a mai spus cineva că e bine. și asta m-a ajutat și pe mine să nu mă mai simt o străină*

În concluzie, spală-te la suflet, băi jegosule!
*doar pentru cunoscători

Foto