Îi pierdem destul de ușor pe cei pe care i-am declarat cei mai buni din lume

Mă uitam la How I Met Your Mother, asta după ce am citit despre final despre care n-am să scriu și aici pentru că deja mă urăsc oamenii de pe facebook că am dat din casă și am realizat că oricât ne străduim să ținem lângă noi anumiți oameni, viața face ca ei să dispară. Cu unii ținem legătura, pe alții îi uităm. Se întâmplă. Dar momentele alea în care îți dai seama de asta, sunt alea care te emoționează într-un mod inexplicabil.

Și îmi amintesc acum de Ana.
O prietenă din copilărie cu care am împărțit și petrecut multe zile. Ba pe la mine, ba pe la ea pe Nicolae Pascu, o stradă renumită pentru golanii săi,  de la noi din cartier. Ana avea un frate care vindea casete într/un chioșc la Dristor. Degete lungi cu unghii frumoase pe care le dădea cu roșu sau negru. După stare. Îi admiram mâinile pentru că ale mele arătau (arată) ca ale unui băiețel în creștere.

Îmi amintesc puțin din chipul ei. Știu că avea părul drept și negru. Imaginea ei se amestecă într-un mod straniu cu imaginea unei colege din generală pe nume Mihaela. S-au contopit imaginile lor în amintirile mele. Anei nu-i mai știu numele de familie și nici cum ne-am cunoscut. Dar știu că era prietena mea bună de tot și povesteam o mulțime de chestii, alea importante de la 14 sau 15 ani sau cât aveam atunci. Nu-mi amintesc perioada, ci doar faptul că mi-a dat o poză alb-negru cu ea de când era mică și că avea o prietenă, Raluca, pe care eram geloasă. Raluca se dădea cu ulei de ricin pe gene, era înaltă și frumoasă. De Ana, de fratele ei care vindea la casete sau de iubirile ei, nu mai știu nimic de peste 14 ani. Nici măcar nu știu de ce și dacă ne-am certat sau s-a rupt pur și simplu.

Derulez caseta vieții mele. Am tocit-o de la câte nopți am privit-o. Înainte, înapoi. Stop. E blur. Mult de tot. Și doar un unghi de vedere. Și nu știu unde au dispărut oamenii ăia pe care i-am iubit cu atâta ardoare? Oamenii de la care mai am câte o poză (dacă nu le-am aruncat la gunoi în perioada crizelor existențiale acute) rătăcită într-un sertar dintr-un dulap? Unde-s sufletele lor? Își mai amintesc de mine?

Am din nou perioada aia de loop. În care realizez că zboară timpul, sunt obosită și fiecare mișcare îmi trezește amintiri dureroase. Parcă sunt plină de răni. Și am din nou momentul ăla în care mă simt complet singură și nu știu încotro s-o apuc și pe cine să întreb de-o vorbă bună. E gol din nou.

Aș vrea să rămân neclintită într-un moment. Unul bun în care să fie doar bine.

 

Unde se duc toate sentimentele promise? Există un spațiu de depozitare? Aș vrea să merg acolo și să caut. Să văd ce am de reparat.

Panică.

Foto