Ilovedyouandyoulovedme. end of the game

Se făcea că ne era bine. Ne spuneam noaptea povești și ziua nu ne mai săturam unul de altul. Se făcea că veneam pe aleea ta și tu mă întâmpinai cu un zâmbet. Perfect timing, perfect love. Se făcea că am oprit mașinile-n intersecție, că am mutat valurile, că am răscolit lumea, că am alergat plaje întregi după tine. Și se făcea că la capătul drumului erai acolo.

Era o poveste cu Împăratul Verde și fiicele. Și la capătul celălalt al poveștii era cel Roșu cu fiii săi. Doi dintre ei eram noi. Scriam istorii, recitam basme. Trupurile noastre notau în catastiful vieții, iubirea. Și mergeam de mâna spre nicăieri.

Azi abia pot să mă țin de mână. Abia pot să respir în doi. Abia pot orice. Că azi nu e ieri și ieri nu e a fost odată ca niciodată. Nu mă dezic de mine și nici de ce am trăit, ci sunt în momentul de pace cu mine însămi. Ce pace dubioasă, ai spune. Și sufletul tău?

Păi sufletul meu… nimeni nu are dreptul să vorbească despre sufletul meu. Nimeni nu are dreptul să mă acuze sau să mă scuze, că nimeni n-a trăit și n-a simțit zilele care s-au scurs la ralanti. Deci tu nu ai niciun drept să întinzi degetul spre mine și să spui orice. Nimic nu te face pe tine mai presus și nici mai prejos. Așa că strânge-ți palma și bag-o în buzunar. Îi e cald și bine acolo, nu?

Am obosit să trăiesc alături de oameni. Cumplit. Pentru că fiecăruia trebuie să-i dau bucățică din mine și minele meu se pierde în palme de oameni lacomi. Am obosit să mă trezesc în fiecare dimineață. Am obosit să-mi aprind țigara și s-o fumez.

M-am săturat să le explic oamenilor de ce. Acest de ce mă irită teribil. Că de ce-ul nu are sens și nici explicații. Că la baza acțiunilor nu trebuie neapărat să stea un raționament concret și clar. Că oamenii sunt deopotrivă instinct și conștiință, unii mai mult instict, alții mai mult conștiință. Că mi se pare aberant să acuzi un om care nu e ca tine și să-l arunci în oala mizeriei.

Nu cred în gândirea turmei și mă bucur când întâlnesc oamenii cu care mă contrez în teorii. Pentru că ei sunt oamenii vii. Ei sunt oamenii care atunci când vorbesc se cutremură pământul. Ei sunt oamenii cu care vreau să plec la drum, pentru că ei sunt cei care mă vor aduce aici, înapoi pe pământ.

Te-am iubit. M-ai iubit. Gata cu jocurile iubirii.

Nu înțeleg de ce nu se simplifică totul? De ce trebuie să jucăm jocuri de inteligență ca să fim alături de omul de lângă.? De ce oamenii pun mai presus orgoliul și satisfacția temporară?

Nu înțeleg eu nici sudoku, deci problema poate fi la mine.

M-am săturat de idei scrise pe foaie și de teorii primite de la alții.

HugsLovePeace
(cheers darling!)

>.<