Îmi doresc să nu-mi doresc

Îmi spunea cineva că eu-s sucită. Că dacă vreau o relație, pot s-o am, dar să vreau. Atunci am realizat că problema nu e la ceilalți, ci e la mine. Că deși tânjesc, visez și-mi doresc chestii de doi, atunci când se ivește ocazia sau pare că s-ar putea concretiza ceva, fug mâncând pământul urlând înspăimântată: libertate.

Îmi plac diverși oameni. Unii mai mult ca ceilalți. Nu știu exact criteriul, cred că e de intuiție și feeling. Și de miros, da. Mă rog. Și îmi place unul cel mai mult, că așa se întâmplă în viață. Cel mai amărât, trist, narcisist, curvar și distrus emoțional dintre toți. Că știm deja că urmez un pattern al inaccesibilului emoțional menit să scornească-n mine tragedia.

Așa că am ajuns în ipostaza în care-mi doresc să nu-mi doresc.

Îmi spunea aceeași persoană să trasez o listă cu ce vreau de la omul ăla. The one. I-am zis că nu mai vreau că și ultima dată am trasat și a apărut și a părut că-i perfect și că o să îmbătrânim unul lângă altul și n-a fost să fie că am omis niște chestii pe care nu știam că le detest sau mi le doresc. Și probabil și el a făcut asta că știu că-s stupid de dificilă și greu de iubit.

Ușor tragic-comic este că sunt un om al naibii de lucid. Că știu de la bun început ce pot, ce vreau și ce iau de la celălalt, știu dacă o să ne potrivim sau dacă o să ne iubim, dar cumva le pierd/uit pe drum. Cred că mă ia focul pasiunii pe sus și-mi arde neuronii. Și uite-așa mă trezesc într-o mică dramă.

Cred că am dezvoltat dependență de tristețe. Și n-o mai am în preajmă. Și-s liniștită și veselă. Și râd și fac glume și privesc viața optimist. Și e ciudat de bine și mă aștept să mă izbească vreo non relație după colț, cât să mă readucă pe linia de tristețe să pot să scriu ca un om nesănătos emoțional. Ori poate vremurile astea nu se mai întorc pentru că am ajuns să-mi doresc să nu-mi mai doresc și că puseurile de curaj sunt din ce în ce mai rare.

Eu aș vrea să mă îndrăgostesc în fiecare zi, dar să-mi treacă repede. Și aș mai vrea ca bărbații pe care-i doresc să se îndrăgostească de mine, dar să le treacă repede. Ca să nu pierd timpul în căutarea marii iubiri în care nu știu dacă să mai cred sau nu.

Așa că trăiesc. În fiecare zi. Fără să mă ma întristez că a mai trecut o zi în care n-am făcut nimic sau în care n-am iubit pe nimeni. Au mai trecut zeci de zile asemenea și n-a murit nimeni. Și dacă vreau să privesc aproape grețos de pozitiv totul, fiecare zi trecută înseamnă un pas mai aproape de omul meu. Mă rog, nu știu, dar sună poetic.

Cred că cel mai dor îmi e de senzația aia de confort alături de un om. Senzația aia de siguranță atunci când îl privești, de încredere oarbă, de liniște… senzația că e parte din tine, că e oaza ta…

Băi, dar îmi doresc să nu mai fiu sucită. Și să apară omul ăla și să nu mă îndoiesc că aș putea să-l iubesc infinit.

Ah, dar mai dor îmi e de dorul ăla… de dulcea milogeală de a mai sta puțin împreună. De lipsa dorului de ducă, de răbdarea de a sta.

Foto: Rox Evergreen Andrei