Îmi place cine sunt

Și-mi place cine devin.

Am realizat că am crescut mare atunci când o prietenă bună (devenită cunoștință) nu a mai vorbit cu mine și eu nu am avut nevoie să știu de ce. M-am gândit la motive și uneori mă mai gândesc și în prezent, dar nu i-am scris niciodată să o întreb cu ce anume i-am greșit. De ce? Pentru că nu am avut nevoie de o confirmare sau o confruntare. Nu am nevoie de o încheiere în care celălalt vrea ca celălalt să știe cât e de rănit, dar mai ales pentru că am înțeles că nimic nu durează la nesfârșit. Adică totul e impermanent. Și poate nu am greșit cu nimic, pur și simplu oamenii dispar.

Am realizat că am crescut mare pentru că dacă cineva face o glumă nesărată, mă jignește sau încearcă să mă manipuleze, fie îi atrag atenția (dacă consider că e un om capabil să priceapă), fie îmi îndrept eu atenția către altceva. Nu mai simt nevoia să mă fac văzută sau auzită, știu cine sunt și de unde vin. Și nu mă interesează ca celălalt să fie protejat sau să aibă opărerebună despre mine, pur și simplu sunt mai atentă la mine decât la ceilalți. Și asta mă face mai autentică.

Am avut de curând o discuție aproape halucinantă cu cineva pe care-l consideram inner circle. Și acel cineva mi-a spus multe, într-adevăr, poate la nervi, dar multe. M-au pocnit ca la box, când o iei pe prima și până te dumirești unde ești, te salută Sfântu Petru. Băi și-am plâns cu sughițuri și muci. DAR am realizat că nicio jignire nu mă reprezintă, de fapt, că omul ăla mi-a pus o etichetă și merge cu ea și că orice aș spune e degeaba. Și mai mult, am decis că nu vreau să-i schimb vreo părere despre mine, că nu merită efortul ăsta. Că e toxic și că deși am fost apropiați, nu mai suntem, așa că facem parastasul prieteniei (mai mult imaginată de mine) și ne vedem fiecare de drumul lui. Și sunt mult mai bine decât mi-aș fi imaginat că pot fi într-o circumstanță ca asta, căci el era un fel de zeu.

Am învățat să nu-mi fie rușine de emoțiile mele. Chiar dacă celorlalți le este jenă în numele meu. Dacă-mi vine să plâng, plâng fără să-mi cer scuze. Dacă mă înfurii sau mă sperii accept că emoțiile astea există și că sunt vii în mine. Și încerc să-mi dau seama de unde vin și cum pot să le înțeleg. Dar nu mă mai simt rușinată că sunt un om viu.

Am trigerele mele. Am zilele mele proaste când nimic nu-mi iese și totul e un carusel, dar nu mă mai ascund de ele. Le spun pe nume, îmi anunț partenerul și prietenii, colegii de muncă – e greu, îmi e greu, fac tot ce pot ca să duc la bun sfârșit responsabilitățile, dar am nevoie de sprijin.

amnevoiedesprijin.

Care acum se traduce în sunt suficient de adult încât să cer ajutorul față de nusuntînstaredenimic.

Sunt în stare de tot, dar în ritmul meu și cu energia mea, nu a celor din jur și mai ales NU a societății. Nu vreau să impresionez pe nimeni. Ah, da, mă simt mândră când cineva îmi recunoaște și admiră reușitele și da, primesc energie să fac și mai mult, căci cine nu vrea să fie apreciat, dar nu mai depind de ele. Iar dacă le vreau, le cer.

Am 37 de ani, un copil de aproape 2 ani, o relație stabilă de aproape 8. Știu, alții au 3 copii, carieră de succes și-s în top Forbes, au multe proprietăți și un palmares uriaș de experiențe, au TOT. Dar știi ce mai știu? Că nu-mi pasă. Că mi-a luat peste 30 de ani să-mi dau seama CE MĂ DOARE DE MĂ SUFOCĂ, că am tras de mine să mă ridic din pat, să mă caut în toate ungherele, chiar dacă găseam beznă și urât, să mă târăsc în noroi, să mă iert și să o iau de la capăt. Că aș fi putut fi o alcoolică desăvârșită, dar am ales să mă îmbrâncesc cu durerea. Uneori câștigă ea, alteori înving eu.

Accept că eșecul e o parte din proces. Că pot să fac o boacănă, că am voie să mă nu am toate răspunsurile. Accept trecutul meu, chiar dacă nu e ce mi-am dorit pentru mine. Și cred ca cea mai mare reușită este că învăț să stau în prezent. Dar cred că asta vine la pachet cu cele enumerate mai sus. Că prezentul nu mai e sufocant și terifiant, e călduț și primitor.

muncescmult

nu vine nimic gratis. mă țin de terapie, mă țin cât pot de meditație. mă pun în situații neplăcute, mă chinui, mă cert și mă accept. am zidurile mele. am blocajele și fixurile pe anumite situații sau persoane. dar nu le mai bag sub preș, ci le caut. ce spune în mine ce simt pentru celălalt? și-o iau de acolo. eu și umbra mea. căci oriunde merg eu, vine țop și ea.

pe curând,