Confesiuni

În capul meu m-am sinucis până astăzi de un milion de ori

La mine treaba cu sinuciderea e așa un fel de chestie pe care n-o pricep, dar parcă mi-o explic.
Când eram mică visam des moartea. Nu știu de ce, dar mă îngrozea și fascina deopotrivă.

Nu fac parte dintr-o familie de credincioși, iar eu am fost mereu împotriva chestiilor impuse, deci o educație religioasă am refuzat să primesc. Așa că treaba cu iadul și cu raiul, deși m-a complexat o bună bucată de vreme, n-a fost un element care să mă oprească. De fapt, nu știu ce m-a oprit de atâtea ori. Cred că curiozitatea. Sau forța. Sau partea mea spirituala. Sau creierul. Sau frica.

Eu încă nu mi-am confirmat dacă a te sinucide e act de curaj sau lașitate. Depinde de context, ar spune unii. La mine moartea-i una, fie că te omori ca un viteaz, fie că te arunci de pe inter că te-a părăsit gagica. La etajul opt la mine-n bloc sau șapte, nu contează, locuiau o mamă și un fiu. Într-o zi am ieșit pe balcon și pe pământ în spatele blocului zăcea un corp. Inițial am crezut că e cineva beat, se întâmpla des să văd oameni de genul ăsta, dar apoi s-a confirmat că se aruncase de la etaj. Am stat pe balcon multă vreme și m-am uitat la sângele care curgea din trupul ăla.

Când eram mică, la țară, ai mei sacrificau animale. Și eu fugeam când mă închidea mama în casă și mă duceam să văd tot procesul. Și mă uitam uluită de modul în care animalul ăla se zbătea și apoi cădea resemnat în brațele morții. Apoi mă uitam la ochii lui. Sticloși. Morți. Ani mai târziu n-am mai putut să văd așa ceva.

sinucidereM-am prins că e treaba nasoală când a murit bunicul meu. Eram deja mare. Atunci m-a durut rău chestia asta. Și m-a speriat. Pentru că mi-am dat seama că nu o să-l mai văd niciodată. Nu o să-i mai aud vocea. De fapt mie de moarte mi-a fost frică, dar i-am purtat o iubire ciudată. Ne-am împăcat noi, ulterior, dar tare mă mai speria. Azi mi-e teamă pentru persoanele din jur, cumva să nu pățească ceva. Pentru mine nu mi-e frică, m-am împăcat cu gândul ăsta. Oarecum. Mi-ar părea rău că vreau să văd cum e mai departe, dar cred că aș fi fericită să încerc și ceva nou.

Ieri m-am gândit la tata. Că a murit. Nu mă gândesc la el că mă veghează, cumva. Probabil a început o viață nouă și sper ca de data asta să-i iasă mai bine treaba cu viața. Uneori mă gândeam că dacă e să mor, poate mă întâlnesc cu el. Apoi am realizat că nu ne mai întâlnim cu oamenii ăia, că fiecare se duce pe drumul lui de apoi și nu are timp să ne aștepte pe cei din urmă. Deci da, n-o să-l mai văd niciodată nici pe tata.

Cumva am acceptat că murim. Că dispărem. Și am acceptat că nu e neapărat nevoie să las ceva în urma mea. M-am ferit de mediocritate, dar am pierdut din vedere definiția reală. Nici nu știu exact ce contează cel mai mult în viață, probabil să le iei relaxat. Să nu-ți dai panică și să le iei cum vin. Mă rog, mă gândesc frecvent la moarte și uneori am senzația că e aproape de mine. Aș vrea să trăiesc, totuși. Pentru că-mi place să simt și pentru că ceva-mi spune că abia am început.

Am o listă cu chestii pentru viață pe anul ăsta. Funcționez cu liste. Nu scrie nimic de iubire, e cumva în sinele meu.
Băi, o să murim la un moment dat. Un moment ales de noi sau de soartă. Nu știu, fiecare are libertatea lui. Dar până atunci, cred că tot ce putem să facem este să scoatem maxim din ce ne-a dat viața.

love,

foto

 

 

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    dan
    14 March, 2013 at 7:43 am

    Cum faci tu lucrurile mai frumoase…

  • Reply
    Ark
    27 February, 2013 at 12:24 pm

    Am un singur lucru de spus: Awesome :)

    • Reply
      Evergreen
      27 February, 2013 at 8:55 pm

      Multumesc :)

  • Reply
    Liz
    27 February, 2013 at 10:22 am

    pfff… da… si eu… liste… moarte.. vreau sa traiesc.. da… si eu..
    love back,

    • Reply
      Evergreen
      27 February, 2013 at 8:55 pm

      love :)

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.