În cuvinte să ne duelăm

Și în replici acide să ne plesnim. Pe un câmp de luptă virtual. Fiecare-n ograda lui scuipând venin inutil.
De fapt, cred că nu mai contează toată ambianța, ci ceea ce rămâne la final.

Un gust amar, o senzație de regret, un mare semn de întrebare, o stare de anxietate și nervozitate, o poftă de tutun, o nevoie de a da timpul înapoi.

Nu-s omul regretelor. Dacă e să am un motto în viață este că nu regret, indiferent de marele eșec pe care-l trăiesc. Face parte din mine și ăsta, cum au făcut parte din mine toate momentele care m-au adus în punctul x.

Dar parcă acum tare-mi vine să întorc clepsidra invers. Parcă tare-mi vine să nu fi deschis ușa aia sau să nu mă fi întors sau să nu fi știut de la bun început. Tare-mi vine să mă cert că-s prostănacă și incapabilă, tare-mi vine să-mi îndes problemele pe gât cu pumnii, tare-mi vine să le las dracului pe toate și să nu-mi mai pese.

Dar nu pot. Nu face parte din mine și nu mă reprezintă atitudinea asta.
Nu-i bai, toate se învață…

Pe fondul pierderii unui număr impresionant de oameni și pe fondul unei oboseli care se tot prelungeste in timp, de asemenea pe fondul patetismului și-al victimizării, pe fondul nevoii de a mă ține dracului cineva-n brațe, pe fondul lui Leonard Cohen care cântă la urechea mea și desigur dintr-un masochism bolnav, în această seară minunată am să consum niște bere.
Ca alcoolicii, singurică.
O sărbătoresc pe soră-mea că e ziua ei și îi sărbătoresc pe toți în avans.
Știi de ce? Pentru că pot!

Da, știu dragule, nu așa se rezolvă problemele, dar măcar așa o să pot râde de ele.

 

HugsLovePeace
>.<