în efemer

Mă întind pe spate şi închid ochii. Trag cu poftă din ţigară şi împing cu sete tot aerul. Să umplu văzduhul cu demonii mei. Mi-e frig şi tremur uşor. Uneori cu spasme şi tu tresari lângă mine. Îmi prinzi mâna stângă şi încerci s-o încălzeşti. Ştii că e imposibil. Ştii că mă încălzesc greu, ca o sobă bătrână. Dar nu renunţi şi asta cred că îmi place cel mai mult la tine.

Probabil mă priveşti cu coada ochiului. Nu ştiu şi uneori nici nu-mi pasă. Ce-ai mai putea să vezi frumos în mine? În schimonosirea cu care trag din ţigară, în ochii plânşi, în buzele inerte, în trupul ăsta bătut de atâtea anotimpuri? Ce-ai mai putea să vezi în fantoma care sunt?

Dar tu ştii să vezi altfel, tocmai de asta te-am ales. Ştii să vezi mai departe de tot ce-i efemer şi… să crezi. De fapt, să crezi contează. Sau nu? De fapt, că încă mă ţii de mână. Un gest egoist de altfel, mă ştii că-s fugară, ţi-e teamă să mă laşi să mă pierd în noapte. Ţi-e teamă că frigul din palmă e semn că mă întorc cu faţa spre soare, spre alt soare decât cel pe care-l avem acum.

Nu-i nimic, cu toţii suntem egoişti până dăm pe afară. Tu de ce n-ai fi? Eşti om şi de la oameni nu mai am pretenţii demult.

Deschid ochii şi mă trezesc singură. De fapt, iluzia palmei tale şi ispita privirii sunt doar gândurile mele. Plăsmuire dulce, tu-mi rămâi fidelă.
Nu e nimic al meu şi eu nu aparţin nimănui.  Nici lumii şi nici ţie, nici mie şi nici mării.

Sunt ca vântul de toamnă, venită parcă prea de timpuriu…