În genunchi până la curcubeu

Mi-a zis bunica odată că dacă merg în genunchi până la curcubeu, mă transform în băiat. Într-o zi am pornit-o într-acolo, punându-mi toată încrederea în acel drum, în acea schimbare. A fost o nenorocire cumplită când am aflat că este doar un mit. Concluzionez filozofic după o lungă perioadă de agonie: mai bine n-a fost, decât să fie. Sunt aproape de mare şi mi se pare un sentiment extraordinar pe care nu-l pot explica. M-am decepţionat la gândul că trebuie să aştept să treacă nişte luni bune ca să trăiesc senzaţia tălpilor mângâiate de valuri, înţepate de scoici, plimbate pe ţărm. Am adormit pe barcă, legănată de valuri sub cerul plin de stele. Strânsă bine în braţe. Mângâiată pe cap. În siguranţă… a fost un moment pe care n-am cum să-l pierd în vertijul altora. Nu se văd draconidele, dar mi le imaginez. Tac. Nu vreau nicio dorinţă. Nu vreau decât să tac în mine. HugsLovePeace >.<