Ca-n viață, ca-n filme

Pretty tired, need to escape

Sunt o inadaptată. Scriu de zor la un dosar pe care urmează să-l predau și susțin pentru admiterea la master. Și plăcerea este zero. Dar nici să-mi bag piciorul nu pot. Deși tare-aș sta zgribulită pe plajă. De adio și rămâi cu bine tu mare albastră și ne-om vedea la anu’.

Intru de un miliard de ori pe facebook. Din inerție. Că urăsc să fac asta, dar aș face orice numai să nu mai scriu încă un rând. Nu că n-aș ști ce să scriu, dar n-am flow deloc. Că mă enervează să trebuiască să explic da de ce, da cum, da unde. Uite-așa! Că așa vreau eu și așa zic eu că e cel mai bine. Nah.

Din tot procesul facerii unui film, ăsta mă seacă cel mai mult. Să-i conving pe ceilalți că e bine. Că merită. Că o să iasă. Că pot să-l fac. Că are un mesaj. Că nu s-a mai făcut în forma asta. Că eu merit să-l fac. Și uite-așa trebe să vorbesc mult, să povestesc, să scriu, să pana mea. Până ajung propriu-zis pe platoul de filmare sunt jumate obosită și pe moarte.

Îmi zicea un tip mai demult că ascult muzică dubioasă, depresivă. Nici n-o mai aud, atât m-am obișnuit cu ea. 1719 piese. Cu tipul ăsta am dormit o singură dată. Am văzut două filme, ne-am pupat puțin, am mâncat paste și prăjituri cu peanut butter. M-a debusolat o vreme și apoi a dispărut din peisaj. Nu știu de ce mi-am amintit de el. A, poate pentru că se apropie ziua lui de naștere. Nu-mi amintesc ziua exactă. Ori poate că am deschis winapu și zbiară damien rice să moară lumea!

Fumez pe balcon cu pătura-n cap. Și caut luna. Noaptea trecută era acolo.  Fumez, da.

Și cică să trăiec în momentul prezent că ăsta-i cel mai valoros. Dar mi-e foame și mi-e lene și mi-e lehamite să scriu, scriu, scriu. Nici să dorm nu pot că visez cutremure și expoziții foto cu femei frumoase. Și pe tine, mă îngrijorez că-ți cade o cărămidă-n cap și te desfigurează. Și mă trezesc anxioasă și refuz să mă gândesc la faptul că te-am visat. Nici să citesc nu pot, că mă simt vinovată că nu scriu. Nici la filme nu mă pot uita, că pierd timpul. Deci i-na-dap-ta-tă.

Eu aș vrea să vină cineva, nu cineva anume, doar cineva și să zică să-mi iau trei zdrențe și să las laptopul acasă că plecăm la cules de scoici și cochilii de melci. Resturile lăsate de oamenii plajei. Și cu acel cineva ar fi perfect vreo trei zile până m-ar apuca panica și aș vrea să mă întorc să scriu să aplic la master să nu cumva să nu bifez asta-n viață. Că uneori mi-ar plăcea să-mi bag piciorul și să plec să fac muncă voluntară-n Congo.

Nu, nu-mi imaginez că dacă aș fi cu cineva într-o relație acum ar fi mai bine. Probabil aș fi și mai depresivă că acel cineva ar dormi și eu n-aș putea să-i torn în ureche tot ce mă frământă pe mine la ceas târziu în noapteee. Și nu, nu-mi imaginez cum ar fi să am iar 20 de ani. Și nici cum va fi la 30. Ori aici, ori la mare.

Și cum nimeni nu bate la ușa mea-  că asta s-ar întâmpla doar în filme să apară unul la tine fără să-ți știe adresa, să te ia pe sus și să te fericească vreo 3 zile –  mă întorc să nu scriu și să pierd vremea pe net.

A voastră rătăcită-n viață și obosită de la stat în cur în fața monitorului,

evergreen

 

 

 

Foto: Year of the Nail (2007)

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.