Inima-mi bate

Play

|Despre nevoia de a capata un sens|

Imi plac oamenii care par linistiti cu vietile si deciziie lor. Nu stiu daca inainte sa adoarma se framanta asa cum fac eu, daca in sinea lor nu-si dau niciun pic de ragaz, dar cand ies cu ei la bere par senini si relaxati. Nu numai ca-mi plac, dar sunt curioasa cum traiesc? Care sunt mecanismele, cum le functioneaza creierul si cum se iubesc? Nutresc sa am si eu capacitatea asta de a intelege pur si simplu si a trai fara nicio retinere.

◦ poate e vorba de acceptare ◦

Gasesc anxietatea o boala nediscutata suficient. Am momente cand pot sa sar de pe cladiri, sa imbratisez cu un curaj aproape copilaresc orice provocare si am momente cand nu pot sa trec un pod. Pur si simplu. Imi incremenesc picioarele si simturile si ma blochez. Mi se taie respiratie, imi bate inima a groaza, mi-e pur si simplu frica. O frica dementa. Incontrolabila.

◦ oamenii sunt duali ◦

Sunt omului planului. Cand plecam, cum facem? Iubesc spontaneitatea, dar atata timp cat avem un plan. Nu, nu din ala cu ore fixe, ca-s si lenesa, ci un plan al vietii. Doar ca nu stiu exact care-s parametri de trasat si nici n-am certitudinea ca o sa-mi placa. Sunt sigura ca au fost momente cand am zis, da, asta e o viata buna, am capatat un sens! Dar acum nu pot sa pun mana pe niciunul. Iar eu sunt omul care are nevoie de actiuni imediate, de chestii palpabile, de exemple concrete.

◦ poate sensul nici nu exista ◦

|Despre nevoia de a impartasi trairile|

Toata perioada asta de semi-exil a avut un scop al sau. Nu cred in decizii intamplatoare si nu cred ca traim experiente fara sa fim pregatiti pentru ele. Ma rog, nu mereu. Poate am luat prea in serios treaba cu lectiile vietii si cu evolutia si poate e nevoie sa le las sa fie, fara sa aiba un sens ascuns. Da, poate. Banuiesc ca scopul a fost sa ma dau eu singura cu capul de pereti si sa exist la final de zi. N-a zis nimeni c-o sa fie usor. Sau c-o sa fac fata.

Sunt constienta de atat de multe lucruri, dar mintea mea e atat de smechera incat ma pacaleste de foarte multe ori sa cad in propria plasa. Asa suntem toti. Nu-s doar eu. Cu totii picam in propriile plase, teorii si ne trezim la un moment dat ca ne-am dat-o la gioale. Astia suntem. Mergem inainte.

Am o nevoie intrinseca de a purta un dialog pentru a intelege o situatie. Am nevoie de a spune ce simt pentru a capata forma. Si forma un fel de adevar. Am nevoie sa ascult trairile celorlalti ca sa devina ale mele umane. Am nevoie sa stiu ca nu incetez sa exist daca nu pot fi inclusa in anumite standarde.

Flori de maidan sau monstri.

Cu bine,
Evergreen

Foto: Lana Prins