însemnare de cafea cu două linguriţe de dor

Ieri am zărit o tufă înflorită de iasomie. N-am rupt nicio floare. M-am apropiat cu timiditate de florile albe şi le-am mirosit. Cu greu. Cu poftă. Cu frisoanele din corpul meu.

Am stat la vorbe lungi cu o fată dragă mie. Şi-am săpat adînc în amintiri. Aşa că azi noapte am şi visat pe cineva cu care nu am mai vorbit de-o vreme lungă. Şi în vis mi-era dor şi aceeaşi teamă. M-am trezit buimacă, dar fără febră, însă înfierbîntată de peste noapte.

Sunt prea cuprinsă de totul din jurul meu ca să mai iubesc cu aceeaşi pasiune un buchet de iasomie. Şi iasomia pentru mine înseamnă mult, de fapt sunt eu!

A venit vara şi eu nu am observat-o. Încă mă simt tentată să-mi iau geaca pe mine, deşi temperatura creşte spre 30 de grade. Eu unde-am fost cînd s-au întîmplat toate astea?

Caut momente de nisip. Momente de cafea. Momente în care să nu fiu legată de nimic. Atîrnă prea multe şnururi şi prea multe noduri de mine. Şi le desfac alene, însă parcă ele se tot înmulţesc. O să fie din ce în ce mai greu să merg spre lumină.

Mîine îmi vine o dragă. Tocmai din Anglia. Abia o aştept!