cutia mov

 si caseta vietii!

 

derulez haotic… tre’ sa fac time codurile care-mi plac. adica sa iasa un montaj numai cu amintiri frumoase…fara dureri si fara spasme, dar mai ales fara grimase obosite.

stop cadru – sa zabovim un pic pana ce corpul se relaxeaza si ochii mintii inghit lacom iluzia. sa mai zabovim, ca avem nevoie de echilibru. si un singur punct in Univers este cel care-ti ofera echilibrul. si daca-l gasesti tine-l strans, iar daca-l scapi printre degete nu mai cauta in zadar…asta a fost! ia-ti adio, flutura mana strategic si intoarce-te in haosul vietii. nu-s un om echilibrat si n-am sa fiu, de teama acelui cotidian in care-mi asez fundul si nu-l mai ridic. desi, uneroi as aprecia ceva echilibru, ceva trasat…

nimic nu are un inceput si nimic nu se termina. pentru ca nimicul e nimic. adica este o bucla in care ne invartim aiuriti si relationam imbecil, desi de multe ori preferam tacere…

ne-am plans pe umeri. eram atat de goi de noi. atat de despuiati, inca ne-am rusinat de veridicitatea actului in sine. ne-am adunat si ne-am controlat emotiile. eh, dar pana cand sa continuam? pana cand sa ne intindem? pana unde? pana unde ne este permis…

si cine-ti acorda permisiunea? cine-ti da voie sa traiesti sau sa mori? cine-ti ingaduie sa treci barierele? spune-mi tu ca eu nu am raspuns?

Unde e Dumnezeul cand cazi? Unde-i miracolul? In cadere? sau in faptul ca oricand poti sa te ridici?

 

turnurile din caseta asta ma obosesc. stop. cadru. se desprind bratele. se deschid aripile. se pleaca… dramatismul filmului prost regizat…pe mai tarziu, acel tarziu necalculat, negandit, nesimtit. pe un mai tarziu intr-o alta era, intr-o alta dimensiune.

 

orice ai face intotdeauna pierzi!