Cateodata ma intreb ce ar fi daca n-ar fi fost asa cum a fost. Da. Cum ar fi aratat viata mea daca nu as fi facut asa atunci. Nu, nu intorc capul inapoi si nu, prefer sa nu ma gandesc la regrete, dar cateodata mai cazi in melodramatismele vietii.
Nu-s omul filozofiei. Mi se zice ca am picioarele inradacinate in pamant desi nu-mi prea place eticheta asta. De fapt, undeva in sinea mea sunt o simpla visatoare ca mai noi toti. De fapt ratiunile vietii nu-mi prea satisfac dorintele, dar le iau in piept si ma boxez cu ele.
Si de fapt insemnarea asta are un alt sens. O durere. Si, repetitiv, obsesiv, o data la cateva saptamani m-apuca dorul de duca… nicaieri. Cum o arata nicaieri sau nimic? Fizic vorbind? Cum arata un gol? Pot sa fac asemanari intre oameni si cuvinte, adica ii pot asocia, dar nu am dreptul asta.
S-au rupt atatea ca nu le mai deslusesc, n-am capat si n-am final. Nici mainile nu-mi mai sunt tinere sa le asambleze cu tact si nici rabdarea nu ma mai tine. Mi-e dor nebun, cateodata. Dar dorul acela de se simte fizic…
Mi-e dor de conversatii lungi si inutile. Mi-e dor de palmele prietenelor cand o iau pe aratura, mi-e dor de primavara care era candva, cand aveam timp sa ma bucur de ea…Si toate-mi stau in fata ochilor, aliniate, de la stanga la dreapta – fericirea, prietenii, iubirea, primavara, timpul…si eu stau stana de piatra si le privesc… nu mai am vointa si capabilitati. Nu mai am multe din mine si nu stiu cum sa le caut sau unde sa le caut.
Am nevoie de un boom…de un soc, de-o zguduire sa ma trezesc. La naiba! imi zic de atatea ori. Cine sunt? Unde-mi sunt visele? Unde-mi sunt bratele puternice si zambetul?
mi-am pierdut bucati din suflet. le-am dat cadou. le-am dat fara sa cred ca as mai avea nevoie de ele. mi-am pierdut motivatia de a scrie, orice, chiar si pe blogul asta amarat. mi-am pierdut anii…si uneori cedez si ii cer inapoi
mi-e a pleca dupa tine…dar tine este nimic si nimicul este gol, presupun, dar tine nu mai e TINE, e doar o iluzie a altor iluzii care s-au preschimbat in esecuri. mi-e a te suna si a te invita la o cafea, dar ca si tine fug. fug de amintiri.
Boa Sorte!
1 Comment
Anda
20 March, 2008 at 9:31 amLucrurile de care ne-am putea bucura sunt mereu sub nasul nostru…ne dam seama de asta numai cand ne sunt luate sau, pur si simplu, dispar…Obisnuinta de a te bucura de ceva cred ca se invata, cu perseverenta. Nu am gasit reteta, dar presupun ca asa e. Nu mai stiu cand am avut mai mult timp…sau mai multa motivatie, sau tarie…poate n-am trait la timpul prezent niciodata…dar mi-e dor de vremea cand, cautand, mai credeam inca sa gasesc ceva…trebuia sa fie ceva care sa merite, in cele din urma…si sa dispara golul…