se pare ca…

     Se pare ca insemnarea mea despre sinuciderea Andreei a creat furori printre oameni. Ei bine, nu stiu ce s-a inteles de fapt, dar ma simt cu musca pe caciula si nevoita sa mai adaug cate ceva.

    Nu-s nici pro si nici contra sinuciderii pentru ca fiecare are dreptul de a alege viata sau moartea. Cum eu cred in reincarnare si nu in viata de apoi – ingeri si draci – nu mi se pare a fi asa dramatic. Am citit carti din cultura tibetana si scrie ca bebelusii care mor sunt de fapt sufletele celor care au decis sa-si puna capat vietii inainte de finalul finalului. Nu stiu daca sa cred asta sau nu, dar cred in revenirea sufletului pe Pamant.

    Desi am fost crescut in religie ortodoxa odata cu deschiderea catre carti si alte idei ma incanta mai mult ideea reincarnarii. N-as avea o explicatie logica, dar pur si simplu cred in viata anterioara si viata reala de dupa. Poate ca este frica de moarte sau de necunoscut. Recunosc ca m-am gandit si eu de nenumarate ori la sinucidere…poate tentativa, dar nu am avut niciodata cojones sa merg inainte. Poate ca ceea ce am eu de facut pe pamant nu s-a incheiat. Nu mi-am gasit menirea, habar nu am daca pot sa schimb lumea, daca o sa fiu fericita la batranete, daca mai apuc batranetea, daca o sa mor de cancer de la tigari sau pur si simplu din moarte naturala…cert este ca traiesc. Acum! Si ce-am invatat din ce-am citit este ca azi este important. Ieri e trecut…adica nu mai are cale de intoarcere iar maine este probabil. Asa ca a ramas azi. Azi sa traiesc.

 

Si mai demult, intr-o insemnare ma intrebam daca sinuciderea este act de curaj sau de lasitate. Inca nu mi-am raspuns. Eu nu as avea curaj s-o fac. Atat! Nu as putea sa-mi retez venele, sa ma arunc de pe un bloc, sa iau pumnul de pastile. Pentru ca nu se merita. Si daca exista iad ei nu merita sa fiu eu acolo si daca exista rai, nu am nimic de pierdut traindu-mi viata.

 

Imi amintesc de Jocul ielelor a lui Camil Petrescu. Cand Gelu Ruscanu si-a pus pistolul la tampla si-a tras ( parca ) l-am judecat aspru. Nu ingaduiam sa renunti atat de usor in ciuda antinomiilor prezente in roman. Ei bine, crescand imi dau seama ca era singura alegere…

 

Pe Andreea n-o judec. Am si eu o surioara de 17 ani si probabil si ea se confrunta cu probleme de genul. Familia mea nu-i idealul iar viata ei nu este ca-n povesti. Si totusi, merge inainte cu curaj si cu incredere. Andreei ii regret varsta, inteligenta si viitorul. Asta e un precedent. Stim ca rata sinuciderii creste, dar ca scade media de varsta. Unde se va ajunge in ritmul asta? Si cine poate schimba?

 

Deci, n-o judec!