zi proasta

     La birou fetele sunt aproape de sinucidere. Sunt legate de maini si se chinuie sa-si taie venele una alteia. Nu-i drama ca n-o sa reuseasca asta, am incredere in neindemanarea lor. Morcheeba este divina.

    Nu am apucat sa termin o nenorocita de carte, ca serile le petrec plangand aiurea-n tramvai. Ma recuperez. Sunt in tratament de resuscitare si ma mint ca maine va fi mai bine ca azi sau ca ieri. Ma mint frumos, dar o fac cu gratie.

    Am rupt atatea umbre in atatea farame ca n-a mai ramas nimic. Iar din nimicul ala incerc sa reconstruiesc…o prietenie, o relatie veche, o iluzie…nu le reusesc. Pe niciuna. Oricat m-as stradui am o piedica anume care-mi taie elanul, ba mai mult, ma arunca 10 pasi inapoi. De obicei uit de unde pornesc si ma entuziasmez. Vine vremea cand destinul imi trage o palma peste ochi de ma invarte la 180 de grade. Si renunt. Plec capul. Gest ce nu mi-a stat in fire niciodata. Insa, odata cu inaintarea in varsta invat. Cateodata trebuie sa plec capul…insa nu din umilinta sau injosire ci din dragoste si cateodata cand nu am cum s-o scot la capat cu omu’ cu care sunt in contradictie.

    Nu-s bune. Nu merg. Nu stiu, dar nu functioneaza sistemul asta nemernic. Ma zbat sa le scot la capat, dar raman cu stresul si cu ridurile si cu treaba nefacuta. Si acu’ mai am si-o restanta si-o casa pe cap…

 

se rezolva ele.