ragaz…

    Mai lasa-mi ragaz sa pot patrunde printre drumuri. Mai lasa-mi ragaz sa numar cei trei ani, sa-nvat sa numar atat, in amintiri. Mai lasa-mi ragaz in lumea asta plina de nerabdatori.   

    Nu-mi amintesc detalii. Tot ce a fost si a ramas prezent in mine arata ca un glob albastru limpede cu milioane de celule. In fiecare celula este captiva cate o amintire. Si in fiecare amintire zace dor. Le derulez uneori si ma observ. Care ma mai doare si cu care m-am impacat. Le derulez ca pe un film. Zabovesc o vreme asupra celor care sunt mult prea prezente pentru timpul trecut in care sunt prinse…nu le mai descos si nici nu le mai retraiesc (vin altele), doar incerc sa ma obisnuiesc cu ele astfel incat la prima tentativa de depresie sa nu ma mai ingroape.

    Imi trag suflul. Am alergat suficient. Acum iau o pauza de ceai. Lunga. Atat de lunga cat sa am timp sa citesc toata biblioteca, toate mail-urile, toate chipurile, toate scrisorile aruncate-n cutie. Respir cu ochii inchisi. E o odihna placuta.

    Nu mai exista lucruri inutile in viata mea. Nu!

   

Vreau poveste!