să nu minţi!

Una din poruncile cu care am fost îndoctrinaţi de mici era  "să nu minţi!". Erau acele table care ulterior au fost sparte şi tot aşa. Nu ştiu prea bine, n-am citit Biblia, nivelul meu de religie se rezumă la orele predate în generală şi liceu şi la super proful de relgie.

Cuvintele pentru însemnarea asta s-au plimbat noaptea ce-a trecut. Bîntuită de călduri şi de revolte… şi de nesomn şi de vise. Din nefericire atunci cînd le gîndesc prima oară îmi par cele mai tari, acum cînd vreau să le aştern îşi pierd farmecul. O să dorm cu pixul şi cu agenda lîngă mine.

 

Să nu minţi e o poruncă drastică. Nu cred că include minciuni albe, minciuni de dragul tău sau al lui, minciuni mici sau mari sau doar minciuni că aşa-ţi place ţie să-ţi trăieşti viaţa… sau minciuni ca să-i dai impresia fraierei că ţi-e rău, cînd de fapt ţi-e bine. Un bine la nivel mediocru.

 

Să nu minţi mi-a măcinat copilăria, pentru că vrei nu vrei minţi cînd eşti mic aşa cum minţi cînd eşti mare. Cred că oamenii s-ai obişnuit intr-atîta să mintă şi să fie minţiţi încît adevărul ar distruge. De ce credeţi ca se zice că adevărul e în tine? E pe dracu! Nu-i, dar tu crezi că e pentru că te poţi minţi uşor. Am observat că suntem indulgenţi cu noi înşine.

 

De fapt toate-s baliverne. Cînd eşti trist şi zîmbeşti de dragul sintagmei "gîndeşte pozitiv!" cînd tu habar nu ai cum se face. Cînd eşti fericit şi rîzi a prost şi nu e nimeni care să te primească şi vocabularul tău e prea restrîns pentru a povesti veselia. Cînd nu ţi-e a viaţi şi totuşi o iei de guler şi-o dai de pămînt. Cînd ţi-e somn şi bei cafea. Cînd ţi-e greaţă şi mănînci lămăie. De fapt nu suportăm viaţa în felul ei fără s-o conturăm după bunul plac, de obicei minţindu-ne.

 

Ce mă enervează este că eu pot fi minţită… dar n-am să mai pic în plase. Eu mă chinui să nu mint cu nimic. Dşi adevărurile mele dor nu pot să le ţin numai pentru mine. Şi poate că şi adevărurle mele sunt tot minciuni…

 

Mi-e cald. Mi-e august în suflet.