Rugaciune

Nu stiu sa ma rog. Nu am stiut niciodata sa ma rog. Acum cateva zile am intrat intr-o biserica. Am inceput sa plang si sa implor. Habar nu aveam ce urla in mine, acuzam, zbieram, imi frangeam degetele si… nimic. M-am simtit mai usurata la iesire, insa nu se intampla nimic. De fapt in toti anii in care mergeam in fiecare duminica la biserica am asteptat ceva – miracolul . Sa descopar ca-s vreun fel de Aleasa, ca am un har. Egoism. Si in toti anii astia nu am stiut sa ma rog. Eu nu cer mila si nici compatimire si nici nu mi-e frica de El . Il vad ca un prieten foarte bun ce-mi vegheaza mereu spatele.

Caminul s-a transformat in caverna de ceva ani. La intoarcerea “acasa” am gasit aceleasi elemente definitorii, aceleasi elemente individuale ale familiei si totusi atat de comune cu restul grupurilor de oameni care impart acelasi acoperis din stricta necesitate.

In mine se zbat inca principii nedefinite pana la capat. Am ajuns o non-culoare. Abia daca mai zambesc, ma incrunt mereu iar inima imi joaca feste.

Ma simt singura. In ciuda numeroaselor persoane care sunt in jur nu ma pot bucura acum de nimeni. Acum am nevoie! Degeaba vii maine. Acu vreau sa ma mangai!

Poate sunt intr-un moment de slabiciune emotionala… dupa 2 ore de somn si o noapte de brainstorming. Sau poate nu…