Sa ma intind pe iarba inalta, necosita special pentru mine. Sa miros amintirea ce se plimba agale prin mine. Sa ma gadile florile la tample. Sa ma mangaie o mana batrana pe cap si sa-mi sopteasca alinari si cuvine spuse candva pe prispa veche. Sa privesc cerul ce ma plimba pe valuri plumburii. Sa ma bucur de fiecare strop de ploaie. Sa caut un trifoi cu patru foi si sa nu-l gasesc. Sa mananc mac pana arat ca o stirba. Sa fur bostani, sa-i cioplesc si sa-i pun pe poarta, aprinsi la amurg, in culori de vara galbena si obositoare.
Miroase a tot ce a fost in mine atunci. Nu mi-era teama de nimic, nici macar de intunericul pustiu de la miezul ulitei… erau licuricii ce-mi zambeau.
Sa ma ierti. Sunt cruda. Sa te iert. Nu poti.
Se sting lumini aprinse in noi. Se sting felinarele de pe strada noastra… nu mai au gaz. Ingalbenesc vesmintele albe, s-a uscat cununua, s-a ponosit zambetul, dor pumnalele infipte in piept la fiecare glasuire, plange Universul.
Mi-e frica sa nu-ti mai simt mana. Mi-e frica de tine pierdut, cazut in negura, lipsit de aparare precum un pui caprioara pierdut de mama lui. Se sting glasuri. Nu te mai aud. Se sting imagini. Nu le mai vad. Se pierd miresme.
Nu te mai simt.
No Comments