Amintiri

    Azi dimineaţă, cînd ma spălam pe dinţi, mi-am amintit ca am urît două fete in toată viaţa mea şi mai mult decît pe ele, dezvoltasem o obsesie pentru numele lor. Una era Cornelia şi e de pe vremea cînd eram mică şi speriată de bombe şi cealaltă e Alina, o întîmplare de acum 4 ani.

    Pe Cornelia am urît-o pe cînd mi-a furat băiatul de sub nas… de fapt lucrurile au stat altfel, el trebuia să aleagă între noi două şi-a ales-o pe ea, drept pentru care eu n-am mai ieşit din casă vreo lună, de nervi şi jenă. Prima oară am crezut că a ales-o pe ea pentru că îi chema la fel, apoi mi-am dat seama că adevăratul motiv era că ea ştia să sărute… şi oricum era urîţică ( mama rîdea mereu de dinţii ei şi o striga Cornata, mama simţea cu mine) şi cam dusă. Nah, Cornel era drăguţ, avea ochii albaştri sau verzi şi zîmbet frumos… Rîd în hohote de una singură, îmi amintesc că-i pîndeam de la geam şi mă ofticam că eu nu ştiu să sărut cu limba, ca toate fetele normale şi urmăream mai atentă filmele unde se lingeau ăia, citeam Bravo, încercam în palmă :))))))) şi îi rugam pe ăştia mari să dezvolte treaba. Anul următor eram deja expertă.

    Pe Alina am urît-o pînă de curînd. Mna, ce să-i faci? Sunt o persoană ranchiunoasă. Alina mi-a fost colegă de liceu şi am fost amice şi aproape prietene, mai ales la sfîrşitul clasei a 12-a. Alina era un freak al clasei, foarte deşteaptă şi totuşi cîteodată aveam senzaţia că trăieşte altă viaţă şi în altă lume şi că suferă de mitomanie. Uatever… în final, Alina a făcut sex sălbatic cu fostul meu prieten, primul meu prieten adevărat de lungă durată. E o poveste lungă şi urîtă aşa că mai bine mă rezum doar să-mi amintesc că strîmbam din nas la numele ăsta.

De Cornelia nu mai ştiu nimic. Nu mai tresar la numele ăsta. Alina e măritată prin Suedia, parcă. Nici la numele ăsta nu mai tresar.

 

    Aaaa şi mai era Amalia, dar pentru o scurtă perioadă de timp, de pe la ţară. Tot din cauza unui tip. Hmmm, singurul motiv pentru care am urît fetele au fost băieţii. Eh, asta demonstrează încă o dată că nu-mi erau prietene, cu fetele mele nu m-am certat niciodată pentru un tip… sau poate cînd eram mici şi nu aveam gusturile finalizate.

    Tot ce reţin şi e şi normal să reţin asta, este că băieţandrii prezentaţi mai sus au realizat odată cu trecerea timpului că de fapt EU sunt aceea :)))) (copilării) şi s-au întors de fiecare dată… numai că eu depăşeam repede momentul şi îmi găseam repede victimă.

    Cînd eram mică trăiam ca să mă îndrăgostesc de tipi nepotriviţi.

Primul sărut a fost pe la 13 ani, în faţa porţii de la ţară şi mi-au tremurat genunchii – pt că mîncasem usturoi şi îmi era ruşine. Tipul s-a căsătorit între timp şi nu m-a invitat la nuntă… asta e o altă poveste…

    La 10 ani după primul sărut pot să mă declar matură sentimental şi emoţional, adică nu ma urăsc pe nimeni şi nu mai am probleme cu niciun nume.

 

    Referitor la prietenie şi la certuri pe şi pentru bărbaţi, nu întotdeauna cea care îţi pare prietenă, îţi este. Nici în propria soră nu poţi să ai încredere atunci cînd apare un bărbat… ştiu o poveste pe care sunt sigură că ai muri s-o afli, dar nu acum, ci cînd cred eu că vei fi pregătită…pînă atunci, distracţie plăcută la mare!

 

Mîine se strigă Vamă, dar se pleacă în grabă şi cu dor la Buşteni… avem şi ATV.

N-am vrea să ne stricăm weekendurile, nu-i aşa, Alexey?

 

Hugs