Însemnarea depresivă post plimbare-n munți

Citesc autori cunoscuți și am senzația că pot să scriu. Deschid laptop-ul. Aștern cuvinte. Mă înșel de fiecare dată. Nu pot să scriu. Cum nu pot să trăiesc acum, nu mă regăsesc în lumea asta, în zilele astea, în canicula asta. La un moment dat ziceam să strâng însemnări din blog și să le pun într-o carte. Un fel de lecții de lipsă de iubire și lecție despre eșecul ființei umane.

Mă uit la filme. Asghar Farhadi este un regizor iranian care mi-a dat două lecții de cinema. Și odată cu ele și una de ținut minte: nu pot să fac filme. Am zis că dacă nu pot să fac filme, pot măcar să le scriu. Nici atât. Deși mi-e greu să accept asta, simt cum se scurge din mine entuziasmul regizorului. Rămân un gol și-o stare cretină de plâns.

N-am stare. Mă așez în pat. Mă ridic. Deschid laptop-ul. Îl închid. Deschid cartea. O închid. Mănânc o caisă, dar de fapt vreau pepene. Cu fiecare secundă mă afund tot mai mult într-o tristețe pe care n-o pot descrie. Nu pot să vorbesc, dar îmi vine să urlu. Mă simt rătăcită, nu găsesc răspunsuri, nu știu ce întrebări să pun și cui.

Să nu mă tem. Oricât de singură mă simt, nu sunt. Așa mi s-a spus. Nu mă tem, dar aș vrea să rup existența asta.

Sunt într-un punct mort.
Și eu mă simt istovită.

Vreau să renunț la tot. Și să nu o iau de la capăt. Așa… să renunț și să nu regret nimic.

mi-ar fi plăcut să mă iubești, mi-am spus. ți-a plăcut să te iubesc

dream on, cântă o piesă-n căști

unii-mi spun că m-a răsfățat viața

și cea mai grea senzație e aia când simțit că ai trăit degeaba…

deci nu-mi rămâne decât să renunț la tot și să mă comport ca fantoma care am început să fiu