Adun statusuri de pe Facebook și le pun aici. E invers. Cumva. S-a sucit lumea. Nu? E un fel de poem, dar fără nicio noimă. Un poem realist.
Momentul când privești un om pe care îl numești “iubirea vieții tale” și realizezi că în trupul atât de cunoscut ție s-a mutat altcineva. Ăla e începutul sfârșitului.
El: De ce ai privirea așa de tristă, mă?
Nu răspund. Mă uit în altă parte și fac gestul cu buza, care mă dă mereu de gol. Ce mă oftic.
El: Un bărbat?
…
Lasă-l. Dacă te face atât de tristă, lasă-l să se ducă.
”O să fiu la Timișoara.
Ce viata!
Meh.
Pacat ca nu are cine-o trai.
Ce om. I am not dead. Yet.
Ziceam în sensul de a te bucura de ea.
Mă bucur în felul meu. Oamenii au așteptări prea mari. Doar.
Am văzut. “
Mă gândeam zilele astea că poate nu toate poveștile de iubire au un început fericit, de povestit nepoților. Poate unele încep trist. Autentic. Să vezi omul ăla-n mizerie și să-ți placă, să-l vrei, să-ți fie drag. Poate astea-s poveștile care merită spuse: avea o tristețe melancolică în privire. Apoi m-am gândit că mă mint singură. Cu toții tânjim să apară un “salvator-minune”, oricât de cinici și sceptici am fi. Apoi am adormit. Am obosit.
Ma tragi în întuneric și eu încerc să te trag spre lumină.
Nu (mai) pot.
Zilele astea am cunoscut genul de om dispus sa fie langa mine. Atent la ce am nevoie. Galant. Dispus sa ofere. M-a invitat la un vin.
– si te-ai dus?
– ai fi vrut sa ma duc?
– as mai fi fost aici in noaptea asta?
– nu.
Parcă plutim în galaxii diferite.
No Comments