într-o călătorie spre Soare-Apune

Mai am cîteva pagini şi termin Siddartha. Este prima carte a lui Hesse care ajunge în mîinile mele şi îmi place. Mi se întîmplă deseori să nimeresc o carte anume la un moment crucial al vieţii şi să mă lovească în creştet cu răspunsurile. Şi să mă facă să rîd şi să realizez esenţele şi aromele.

Nu fac recenzie de carte aici. Citeşte-o şi vei vedea că e pentru fiecare dintre noi la un moment în viaţă.

Ni se întîmplă deseori să fim aşa hotărîţi în diverse căutări, să fim cu ochii ţintă spre un final şi să ratăm marile momente ale vieţii. Concentrarea asta spre un scop final fără îngăduiri de abatere, nevoia de cunoaştere, de răspunsuri, de o certitudine, de un drum precis nu face bine la suflet.

Şi ţelul ăsta e o povară grea. Nu suntem liberi şi deaschişi nu ne mai lăsăm fascinaţi şi purtaţi aiurea, ci trăim într-o încruntare şi într-un pas grăbit spre ceva anume. Se poate să şi găsim şi să nu ne dăm seama sau să nu ne satisfacă sau să trecem pe lîngă.

Ne gîndim la renaştere. Cînd nu realizăm că o dată la o perioadă de timp renaştem în propria viaţă, renaşte un alt eu din aceeaşi persoană. Şi nu-i frumos? Evergreen de azi nu este aceeaşi cu Evergreen de acum 10 ani, dar este aceeaşi persoană cu acelaşi chip şi cu aceeaşi formă.

Deşi ne impunem limite şi oamenii ne sfătuiesc, părinţii ne ghidează şi ne explică ce alegeri să facem şi ce e bine şi ce nu, întotdeauna vom fi duşi de viaţă în mijlocului furtunii. Şi pînă ce nu trecem noi prin etapa aceea, pînă ce alegerile nu vor fi ale noastre şi bucuriile sau suferinţele nu vor pleca din interior, pînă atunci orice cuvînt este adiere în vînt, zadarnic şi fără bază.

E frumoasă tare cartea asta. Vorbeşte atît de senin despre esenţa umană şi despre setea asta tipică de a avea mai mult, de căuta, de a găsi, de a-şi impune limite, cînd de fapt totul stă în capacitatea de a trăi liber, lipsit de dogme şi ştiinţă.