Intr-un popas emotional

Toata viata ti se spune ca esti un exemplu de putere, ca esti o inspiratie, ca oamenii au asteptari de la tine, iar tu simti ca toate lucrurile astea sunt coplesitoare. Nu zici nimic. S-ar putea sa deziluzionezi. Ca atunci cand luai premiul intai si iti faceau ai tai coronita si te plimbai cu mandrie pe stradutele din cartier si te bucurai de cateva minute de glorie. Stiai ca poate nu meriti asta, ca de multe ori a fost noroc. Dar nu ai zis nimic. Sa nu deziluzionezi.

Pleci la drum cu eticheta ca le poti face pe toate. Te incarci cu foarte multe bagaje, ale tale, ale celorlalti pentru ca ti s-a spus ca le poti duce. Chiar daca in tine cineva striga ca s-ar putea sa fie prea mult, nu conteaza. Bagi si bagi. Ca sa nu te deziluzionezi. Dar vine un moment cand esti epuizat, cand mintea nu te mai ajuta, cand inima o ia razna, cand nu ti-e foame, nu ti-e sete, cand doar umbli dezorientat prin viata. Cand esti singur si al nimanui.

Sunt momente in viata cand tu, un fugar, vrei sa ramai.
Se potrivesc exact cu momentele in care celalalt vrea sa plece. 

Toata viata ai sperat la armonie. In armonie viata e mai simpla, iubirea circula libera, comunicarea rezolva situatii. N-ai avut niciodata norocul sa-ti iasa in viata reala cum le iese fetelor Gilmore. Asa ca ai dat chix. Si tu, si oamenii din jur, si situatiile. Asta este, ai nevoie sa accepti despre tine ca nu exista relatiile perfecte, ci doar relatiile care te fac sa te simti bine. Mergi pe alea.

Iti bubuie tamplele si-ti reciti in gand zeci de mii de cuvinte. Auzite de la altii. Citite. Ai vrea sa le pui pe tapet, sa le stergi cu guma si sa te golesti de toata durerea. Sa-ti treaca angoasele. Probabil ca cel mai dureros este ca stii ca celorlalti nu le pasa de tristetea ta. Pentru ei e important sa fie ei bine. Ceea ce e sanatos, asa iti repeta si tie terapeuta. Doar ca esti incapatanat si nu inveti. Doar ca nu stii cum sa functionezi intr-o lume unde tu te asezi primul, pentru ca toata viata ai incercat sa rezolvi treaba cu armonia.

Sunt momente in viata cand rotitele inceteaza sa se mai invarta.
Si esti condus de furie. 

Sunt intr-un popas emotional pentru ca orice simt e mai puternic decat partea rationala. Am incercat sa explic de unde vin toate, ce s-a trezit in mine. Nu pot. Sunt doar foarte trista si dezamagita. Pe alocuri furioasa. Am ajuns la concluzia ca iubirea nu este niciodata suficienta. Stiam deja asta. Mi se tot confirma. Traiesc o trecere brutala de la copil la adult si nu stiu cum sa fac tranzitia. Simt ca nu am niciun orizont si ca toate liniile sunt niste mazgalituri. Poate e un complex al abandonului. Habar n-am.

S-a rupt ceva foarte puternic undeva intr-un loc nevazut. Nu stiu daca era ceva magic, dar cazatura asta m-a trezit la realitate. S-au spus atat de multe lucruri, atat de gresite, dar atat de puternice, incat mocneste in interior o suferinta amara. As fi vrut sa-mi fie toate rezolvate pana acum. Am descoperit ca nu e asa.

Trag linie.
La final ma trezesc (tot) singura.
Imbratisez o mare rece.
Ma primeste.

Cu bine,