Confesiuni

Intre timp in viata…

Nu am avut blog pentru o perioada si a trebuit sa ma reorientez in ceea ce priveste scrisul. Asa ca am publicat doua articole pe Berlin Artparasites si ma bucur ca mi-am adunat resursele sa fac asta. In primul rand pentru ca de cand am descoperit pagina, mi-am dorit sa pot sa scriu si eu acolo. In al doilea, pentru ca asa simt ca mesajul meu poate ajunge la mai multi oameni.

Poti citi aici:
6 artists who have changed the face of Instagram
Your life is you. Stop looking everywhere else (debut)
Cel cu pseudo-revelatia a venit dupa o sesiune de terapie.

Merg inainte cu terapia si descopar tot mai multe lucruri despre mine. E un proces destul de anevoios si necesita multa rabdare (si nu ma pricep la asta), dar incerc sa ma educ in fiecare zi sa fac un mic pas inainte spre acceptare profunda de sine.

Este o perioada trista si am decis sa imi permit sa fiu asa cum sunt. Am obosit sa adaug masti pentru a-i face pe ceilalti sa nu se simta aiurea. Nu mai pot face asta pentru ca ma ranesc pe mine. Sunt trista si am tot dreptul sa fiu asa. Nu e durere, e pur si simplu o stare din aia de plutire in deriva, de cautare, de nemultumire si putina furie.

E de lucrat cu ea. E de inteles de unde vine. E de analizat.

De cand m-am mutat din tara, dar mai ales de cand m-am maritat, lumea are senzatia ca viata mea este o constanta a fericirii. Ca sunt intr-o bula extraordinara, ca ma spal in lapte si miere, ca ma imbaiez cu lacrimi de ingeri. Nop. Viata e la fel. Da, e mai frumos ca suntem doi, ca ma simt iubita, ca iubesc un om bun, ca atunci cand pun capul pe pieptul lui ma simt acasa, dar asta nu inseamna ca brusc Roxana a devenit altcineva. Framantarile, indoielile, grijile, anxietatea sunt acolo. Le vad, le controlez, dar sunt acolo. Si casatoria vine la pachet cu bune, cu rele. Suntem oameni. Avem frici, incercam sa facem sa fie bine, o dam de gard si tot asa.

Este o perioada trista, dar incerc sa fac ceva in privinta asta. Sa fac sport, sa caut evenimente unde sa ies, sa nu intru in rutina. Ma sufoca rutina. Imi lipseste viata sociala, imi lipsesc berea la Eden, festivalurile de film, platourile de filmare, mirosul de cafea cand se crapa de ziua si incepem treaba, discutiile creative. Imi lipsesc oamenii de la Sector 7 si munca de acolo. Imi lipseste viata aia misto pe care o aveam acasa. Asta nu inseamna ca daca as fi acolo, n-as fi trista. Probabil as tanji dupa viata de aici.

Si tot asa. Incerc sa nu ma afund in tristete, ci sa o accept ca parte din mine si s-o rezolv. Cred ca asta inseamna ca m-am maturizat. Ca in loc sa beau un vin, sa fumez o tigara si sa adorm bocind, le iau in piept cu mai mult curaj. Asta nu inseamna ca n-o sa dau chix. S-ar putea sa dau cu gratie.

But in the end…

Blog evergreen irule

Gif: kiszkiloszki
Cover: Pilar Zeta

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    ana
    29 May, 2016 at 12:48 pm

    Keep going!

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.