ÎNVEȚI SĂ TRĂIEȘTI CU ASTA

Când m-am apucat eu prima dată de terapie era într-o altă epocă. Era epoca aia în care șușotea lumea pe la colțuri dacă te auzea vorbind despre asta. Sau îți spunea direct în față: Aoleo, dar ce ai dragă? Ești nebună? Ei, ai probleme, astea sunt răsfățuri.

Am mai scris aici de perioada atacurilor de panică. Nu știu dacă am scris mult sau puțin, că a fost o vreme când bântuiam, nu trăiam.

Ajunsesem atât de rău, că nu puteam merge nici cu metroul, nici pe jos, nici cu tramvaiul, nici cu nimic. Mai mult vomitam decât să bag ceva în mine, totul era în ceață. Și a devenit și mai tulbure după ce am început să iau Xanax, la recomandarea psihiatrei. Țin minte că eram pe pilot automat. Anesteziată. Dar măcar nu mai făceam atacurile alea nasoale. Ulterior am început și terapie. Dar te duci pentru una și scormonești altele…

Faza e că nu vreau să vă tai din avânt sau să zdrobesc iluzii.

Dar o e capcană terapia asta

Capcana aia că dacă fac tot ce mi se spune și sunt disciplinată, nu numai că n-o să mai fac atacuri de panică vreodată, ci o să fiu și eu ca toți ceilalți… normală. Și dacă o să citesc și-o să mă dezvolt și o să înțeleg de unde vine tot, o să fie bine. Scap de toate. Scap de durere, scap de nod, scap de gânduri, scap de voce.

HA HA HA

De fapt, ce-am învățat în ultimii 15 ani e că nu scapi de ele. Ce e săpat acolo, acolo rămâne. Dar înveți comportamente noi. Înveți să le gestionezi. Înveți să te prinzi când vine trenul cu marfă nouă de anxietăți. Înveți să te aperi de proprii demoni. Și uneori, dar uneori, te trezești dimineața și nu te mai doare-n capul pieptului. Te trezești OK cu viața ta, cu capul limpede, cu recunoștință.

Nu mai fac atacuri de panică până la capăt. Adică ajung să nu mai vărs, leșin, plâng speriată. Dar le fac. Știu când se apropie, știu că trebuie să le controlez înainte să se închidă cercul, știu că e o reacție a mea. Îmi vorbesc și reușesc să mă calmez. Uneori sunt atât de istovită, încât mă las. Ia-mă, moarte! Ia-mă! Și mă liniștesc și așa.

Am anxietăți. Și mici depresii. Am uneori gânduri negre. Dar negre rău! Am coșmaruri, insomnii, o voce care în loc să mă ridice, încearcă să mă strivească de asfalt. Am mereu pulsul crescut (așa zice ceasul). Am mereu o alertă internă, o incapacitate de a sta locului. La fel și cu pacea internă. Mă lupt s-o am. Căci minele meu iubește conflictul. Că așa știe el să trăiască.

Așa că, atunci când începi terapia, nu te duce ca mine, cu așteptarea că ștergi tot cu buretele și o iei de la zero. Că nu s-a inventat încă elixirul ăsta. Dar mergi cu încrederea că va fi mai bine. Și că vei învăța să accepți mai ușor cine ești.

Cu bine,