Io dacă nu iubesc, nu mă simt binerău

Nu știu s-o explic pe asta cu binerău, pesemne că mă cred autentică și inventez cuvinte, fraze întregi, stări. Nu-i de judecat, alții aleg să-și compună un univers întreg, măcar eu sunt doar cu un picior în groapă . Să închidem ochii (e beznă da?) și să ne imaginăm că mă simt binerău e o licență poetică evergreenească.

Îi bun.

I-am promis lui C. că – pentru că e vară – nu ne îndrăgostim, nu ne combinăm!, ci hălăduim în lume (la mare, cum ar fi) ca două aventuriere. Bine-bine, bănuiesc că vă întrebați (ca și mine) care-i scopul final? Thelma și Louise au știut ele ce-au știut, după care s-au aruncat de pe stâncă și-au murit. Am eu vaga impresie că la noi e mult mai simplu de atât, că nu plecăm în vreo mare căutare, ci totul se rezumă la găsirea lucrului pe care-l negăm încă din prima fază – iubire, băi baiatule… iu-bi-re.

Veți spune că-n viață mai sunt altele mai presus ca iubirea. Slavă că așa e! Dar tocmai că iubirea e aproape fiziologică este și o nevoie primară pentru a supraviețui pe pământ. Deci eu ca om ce sunt, ființă cu conștiință și trupușor, dacă nu am sentimente, nu mă simt binerău. Da, veți spune că e trist. Că nu e vorba de celălalt, ci de mine. Da, aveți dreptate. Dar la cum pot eu iubi, n-o să vi se mai pară așa absurd. Acum mă laud pentru că pot. Și acum explic de ce mă laud. Vedeți, nu-i așa că-s scumpă rău?

Pentru că nu cred în binele pur, automat, e binerău. Și nu e expresia de e bine rău aici, ci de combinația asta de stări: mi-e bine și rău în același timp. Nu cred în fericirea absolută… nu cred eu în multe, tocmai de aia nu-s ipocrită să militez pentru binele adus de iubire, că nu prea e.

Nu știu de unde am început și unde închei, cert e că-s amuzată. Mâine e eclipsă totală de lună. Oamenii construiesc un avion cu geamuri și o sumedenie de gadget-uri ca să zboare evergreena ca-n vis. Am gătit niște paste dumnezeiești. Am castroane întregi de cireșe. Viața curge lin. Mai fumez câte una uneori. Ce-i drept aș mai fuma și altele, dar să terminăm sesiunea. Marea mă cheamă la ea! Pam pam!

Concluzia e că sunt o femeie singură, dar fericită. Și nu e fericirea gen dans în ploaie-n curul gol, ci starea de liniște. Nu-s în căutarea disperată a bărbatului perfect sau a iubirii ca-n filme, dar tânjesc uneori după ea. Câteodată mi-e puțin gol. Nu-s nici în categoria de singură și moarte bărbaților huo de porci. Muah! Nici eu nu mai știu unde sunt, dar știu că mi-e binerău.

 

hugslovepeace
>.<