It was all fun and games until someone lost the soul

 

Mestesc gumă. Fac baloane pe care le pocnesc gălăgios. Oamenii mă privesc contrariați.

Pășesc dezlânat, ca un vagabond uitat de vreme. Am teneșii murdari, pătați de noaptea petrecută-n club. M-au călcat oamenii în/pe picioare. Mă rog. Trag cu sete dintr-un kent lung care-mi zgârie laringele. Sau ce-o fi în gât. Beau o cafea amară dintr-un pahar argintiu. Lumea e gălăgioasă-n juru-mi. Nimic cu sens, doar zgomot.

Așa arată oamenii goliți de suflet.

Ne-am propus să ne jucăm. De-a ne-am ascuns până am uitat unul de celălalt. Și-am râs, o bună vreme, cât am crezut că te prefaci pierdut, până am plâns când am realizat că ai dispărut.

În poveștile aflate, în cărțile citite sau filmele văzute am apreciat tot timpul personajul puternic. Nu știu dacă era neapărat erou, nu cred în clișeul ăsta, dar am rămas fascinată de personajul ăla care putea să se descurce singur, să depășească obstacolele, să-și atingă obiectivele și să mai fie și deștept pe deasupra. Personajul care nu cerea ajutorul, care putea să descopere singur, cu inteligență emoțională țais și cu personalitate de-ți rămâne-n creier.

Tot timpul mi-am dorit să fiu personajul care pică în picioare. Nu șifonată, nu ciufulită, ci integră. Am crezut întotdeauna că pot face față jocurilor, că pot să nu mă implic, că îmi place singurătatea. Am jucat un rol. Și n-am luat niciun premiu pentru asta.

M-ai întrebat ce vreau? Am zis că pe tine. N-aveai cu să te dai și am început negociere. Apoi am zis că-ți vreau atenția, apoi corpul, sufletul, apoi dragostea, apoi viața. Am zis că vreau tot și am ajuns să mă dau eu pe foarte puțin. Aproape pe nimic. Am zis dintotdeauna că-s un negociator slab.

Când te privesc se întâmplă în mine un fel de dans al cuceritorului. Se unduie-n mine speranțe de amor. Când te privesc îmi tremură fluturii-n stomac și încerc să-ți distrag atenția cu glumițe, cât să nu observi. Când te privesc mă uit în altă parte.

Cândva slăbiciunea asta în fața bărbatului era plăcută și considerată o inocență plăcută. Acum e doar prostia femeii slabe. Când s-au schimbat toate?

Ce vreau de la tine? Acum nimic. Am vrut destule, n-am avut decât imagini contrafăcute. Aș fi putut fi pedepsită, închisă în temnițe pentru toate poveștile născocite. Noroc că nu plătim pentru gânduri. Ce vrei tu de la mine? Să te țin acolo, în raza mea de acțiune, cât să-ți amintească despre tine că contezi. De fapt nu contezi. Vei rămâne în sacul ăla, al celor pentru care am simțit cândva un stol de fluturi timizi, departe de tot ce poate ai fi putut însemna.

E trist că nu se mai remarcă bărbații, nu?
Ah, și marea-mi iubire? Romanul meu lăuntric? Fervoarea? Versurile?

Foto