It’s not about the end, it’s all about love

M-a prins 21 decembrie singură sub duș, cum era un titlu al unei cărți pe care n-am citit-o. Deși o să pară absurd, pe de-o parte m-ar fi încântat treaba cu sfârșitul. Să plecăm cu toții programați. Nu mai rămâne nimeni să te plângă și nu mai pleci cu niciun regret. Plecam și noi organizat. Adică na, nu riscăm să dobândim branhii de la încălzirea globală.

Pe de altă parte, pe lângă curiozitatea trăirii unui final, e curiozitatea trăirii mai departe. Pentru că, deși lumea face glume pe seama acestei zile, e clar că cineva a tras un semnal de alarmă. Și mi-e din ce în ce mai clar că oamenii se întorc înapoi în spiritual. Și nu mă refer neapărat la Dumnezeul promovat de-a lungul anilor, ci la liniștea interioară.

Mă amuză scepticii care o ard cu citate din mari oameni de știință, dar care-și sapă buncăre. Și mă mai amuză oamenii care-i acuză pe mayași de plănuirea marelui final. Scenariile zombie sunt preferatele mele. Și-mi mai plac entuziaștii care simt că sunt eroi, undeva acolo au empatizat cu toți Steven Segalii din filmele apocaliptice și au senzația că pot înfrunta limbile de foc și oceanele învolburate și că duc mai departe gena omenească pe un pământ sterp cotropit de ciudați.

Și totuși, mă întreb cât sunt cu adevărat speriați. Câți fac atacuri de panică. Sau sex pentru ultima dată? Câți beau ca să nu știe. Sau trag pe nas ca să fie mai lucizi? Câți își revizuiesc viața? Câți și-au pus cele mai bune haine și s-au întins pentru întâmpinarea somnului veșnic? Câți se tem și câți se încred.

Eu o să transform evenimentul ăsta mondial în ceva despre mine, desigur. Nu degeaba m-am autointitulat PR-ul Apocalipsei, nu? Și nu degeaba am tot spus oamenilor să plece urechile că se vor întâmpla chestii mișto la nivel de conștiință și că poate devenim și noi mai calmi și mai buni. Până la urmă, poate numai așa, cu amenințări de genul, se poate atrage atenția că suntem puțin razna.

Că suntem limitați în timp, că devenim inutili cu timpul și că în viața asta sunt puține lucruri care contează cu adevărat, restul sunt doar hrană pentru ego. Că până la urmă toate se rezumă la găsirea omului ăluia pe care să-l iubești și cu care să împarți chestii. Apoi vin celelalte: casă, mașină, bănet, vacanțe, haine șmechere. Și pe lângă omul ăla, viața se rezumă la ceilalți oameni cu care împarți timpul, gândurile, glumele și uneori nervii. Că te luminezi când te pupă cineva-n creștet și când auzi o voce care-ți spune verzi și uscate, dar sună bine.

Eu după sfârșitul ăsta o să mă mai calmez. Adică na, mă gândesc frecvent la moarte și poate de aia m-am potolit în a trăi totul cu disperare, e un paradox, știu. Și o să accept și lucrurile pe care n-am vrut să le accept la mine, adică slăbiciunile. Și o să accept că nu pot să le fac pe toate, nu pot să le văd pe toate, nu pot să le am pe toate.

Ahem, și da, o să accept că probabil îmi lipsește să iubesc și eu un om. Dar un om bun. Și cald ca mine. Și amuzant. Și cu entuziasm și elan. Și care să vină cu mine prin nămeți să strângem chestii pentru alți oameni. Un om care să-mi fie umbrelă și pătură și aripi și nisip și mare și munte. Și eu să-i fac mic dejun și cafea caldă. Și copii. Da, copii. Cu ochi albaștri. Perfecți. Și un om care să-mi ofere spațiu și timp, libertatea de a fi singură.

Dar lucrurile bune vin către cei care au răbdare. Se zice.

Dar până una-alta, există noaptea asta. Și muzica. Și ceaiul. Și pungile strânse pentru Campania de Crăciun. Și scenariul. Și gândul drumului la Cluj. Și prietenii. Și zăpada.

Să vă fie bine!